Vicarul din Wakefield

09/03/2010

UN POPAS PRINTRE CLASICI

Există momente, în viaţa oricărui călător în lumea cărţilor, când simte nevoia unui popas. Aventura în desişurile prozei postmoderne, prin care drumeţul trebuie să-şi croiască singur cărare, în căutarea unui înţeles te poate osteni la un în cele din urmă. Întâlnirea mereu dureroasă cu antieroii pervertiţi şi alienaţi de societatea informaţională, , mai tot timpul dedaţi exceselor de orice natură îţi lasă un gust amar. Când forma dar şi conţinutul textelor contemporane încep să ţi se pară prea apăsătoare şi îţi  cam domolesc elanul de cititor, e clar că ai nevoie de un mic repaus, la umbra marilor clasici. Un loc familiar, bine bătătorit, în care să-ţi petreci câteva clipe, în care să regăseşti confortul literar. O alegere prielnică pentru un asemenea popas, este recenta ediţie a romanului „Vicarul din Wakefield”, publicată la Editura Alfa. E de salutat, în primul rând, apariţia traducerii, ţinând cont că romanul şi implict, engleza în care a fost redactat, au mai bine de 200 de ani, iar caracterul arhaic al limbii nu poate decât să sporească dificultăţile oricărui translator.

Prezentată sub forma unor memorii fictive, aşezate pe hârtie de un vicar englez din secolul al XVIII-lea, povestea debordează, la prima vedere de naivitate şi sentimentalism. Ni se dezvăluie o lume în care cei răbdători, cinstiţi şi principiali trec prin grele încercări dar primesc, la final, răsplata pentru neclintirea şi seninătatea de care au dat dovadă. Vicarul Primrose şi familia sa numeroasă duc o viaţă patriarhală sub semnul cumpătării şi smereniei. Dar liniştea căminului lor nu durează prea mult, căci este atinsă de întâmplarea nefastă şi de capriciile amoroase ale unui tânăr boier lipsit de scrupule. Încercările sorţii la care este supusă familia vicarului intră lent în scenă, la început, şi par să alcătuiască o sumă de coincidenţe nefericite. Întâi vicarul îşi pierde averea, apoi una din fiice este sedusă de nobilul din ţinut şi fuge de acasă iar închisoarea, detenţia fiului, moartea fiicei seduse, răpirea celei de-a doua fiice sunt doar câteva din şirul interminabil al nenorocirilor care urmează. Ai putea spune că Primrose este pur şi simplu un ghinionist fără pereche dar devine tot mai clar, pe măsură ce catastrofele năvălesc una după alta, că nici chiar cel mai lipsit de noroc personaj nu poate să fie supus la atâtea necazuri consecutive, fără să existe vreo finalitate anume. Iar finalitatea nu este greu de descifrat – destinul vicarului are prea multe în comun cu destinul biblic al lui Iov. Dar povestea vicarului nu alunecă într-o discuţie teologico-filosofică cu privire la rolul testării credinţei sau a prezenţei răului în lume ci se încheie repede într-o atmosferă desprinsă din poveşti, cu sărbătoare, ospeţe şi nunţi.

Fericirea (chiar şi cea terestră) e pentru cei care ştiu să aştepte, să-şi ierte şi să-şi iubească semenii. Opera lui Goldsmith poate fi privită drept o punere în scenă literară a maximei creştine şi, cu toate acestea, nu este exagerat de moralizatoare, pentru că nu se ia pe sine suficient de în serios. Tuşele romanului nu sunt tragice, ci melodramatice, chiar şi atunci când culmea nenorocirii pare a fi atinsă. Iar acest aspect poate fi observat în luciditatea şi seninătatea pe care Primrose pare să şi le păstreze în cele mai negre situaţii. Din punct de vedere al acţiunii, Vicarul din Wakefield pare a fi un basm contextualizat istoric. Şi, de ce să nu recunoaştem, dacă nu ne-am pierdut complet naivitatea copilăriei, că ne place să ne delectăm, măcar pe tărâm ficţional, cu victoria binelui asupra răului, în cel mai simplistic mod.

Dar romanul nu este interesant mai ales prin naraţiune, cât mai degrabă prin construcţie şi limbaj. Deşi apare prezentat sub forma unui jurnal redactat la persoana I, naraţiunea se transformă adesea în predică religioasă sau chiar în microeseu argumentat, pe tema justiţiei, diferenţelor sociale şi politicii. Nu lipsesc baladele şi poeziile care te fac uneori să uiţi de tragedia protagoniştilor. Felul în care Goldsmith mută atenţia de la firul acţiunii îmblânzeşte impactul emoţional pe care îl are destinul familei Wakefield asupra cititorului. Dar poate cel mai plăcut element pe care îl veţi savura în popasul literar, la umbrarul romanului scris de Goldsmith, rămâne limbajul. De la primele pagini te seduce precizia si graţia frazei tipice de secol XVIII. Fiecare cuvânt este ales şi cântărit cu atenţie, repetiţiile, banalităţile sunt excluse, orice dialog seamănă cu o dezbatere de salon, în care se aruncă în joc trucuri retorice şi mijloace stilistice. Şi, chiar dacă sfidează limitele verosimilului (e greu de crezut că oamenii de la ţară aveau un grai atât de ales) opţiunea calofilă a lui Goldsmith îţi oferă încântarea provocată de întâlnirea cu vestigiile bine conservate dintr-un muzeu (nu veţi mai găsi asemenea limbaj în romanele secolului XX).

Dacă n-ai ajuns încă la popasul lui Goldsmith, apropie-te cu încredere şi odihneşte-te. Vei găsi o poveste de-a gata, cu concluzii clare şi optimiste, un protagonist simpatic şi fraze, multe fraze frumoase.

VICARUL DIN WAKEFIELD – Oliver Goldsmith – Editura Alfa, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *