Arhiva pentru mai, 2010

DINCOLO DE HARRY POTTER

De la apariţia romanelor lui J.K.Rowling încoace, e suficient să auzi cuvântul vrăjitor ca să te duci cu gândul imediat la figura cu ochelari a lui Harry Potter sau la barba lungă a lui Albus Dumbledore. Această asociere inevitabilă  pe care popularitatea romanelor lui Rowling a răspândit-o nu trebuie însă să rămână defintivă. Se mai scrie încă despre magie şi tărâmuri fantastice şi, chiar dacă orice nouă apariţie cu o asemenea tematică poartă cu sine povara comparaţiei cu seria arhicunoscută, asta nu înseamnă că nu mai este loc de originalitate şi eroi memorabili. Cel mai bun exemplu în acest sens care merită deopotrivă atenţia fanilor lui Rowling dar şi a tuturor celor care nu au avut contact cu autoarea britanică (nu sunt prea mulţi, nu-i aşa?) este romanul Hoţul Vrăjitor, primul din trilogia semnată Sarah Prineas.

E clar că nu mai poţi să scrii un roman fantezist cu vrăjitori fără să ţii cont de impactul pe care cele şapte volume scrise de Rowling l-au avut. Publicul a dezvoltat nişte preferinţe faţă de protagonişti şi un anumit gen de înfruntări pe care nu le poţi schimba prea uşor. Pe de altă parte, nu poţi nici să scrii variaţiuni pe aceeaşi temă, fără pic de noutate pentru că rişti să plictiseşti. Trebuie să oferi ceva provocator, ceva memorabil, fie că e vorba de un erou convingător, fie că e vorba de o poveste spectaculoasă. Reuşita pe care Hoţul Vrăjitor o ilustrează este aceea a căii regale, a căii de mijloc. Sarah Prineas oferă o lectură echilibrată, în care siguranţa şi plăcerea regăsirii elementelor familiare din romanele cu vrăjitori se îmbină foarte bine cu interesul pentru noutate, susţinut atât de poveste, de protagonişti şi de aspectul grafic.

O noapte întunecată în ţinutul fantastic Wellmet. Pe străzile cufundate în beznă se plimbă Conn un hoţ tânăr şi iscusit care are ghinionul (sau norocul) de a buzunări un vrăjitor bătrân. Naivitatea lui Conn nu este însă pedepsită de păgubitul Nevery, căci bătrânul are propriile sale curiozităţi legate de băiatul care nu a fost răpus de piatra magică pe care a încercat să o fure. Şi dacă decide să-l ia sub protecţia sa, acceptând chiar ideea de a-l face ucenic, Nevery nu va fi scutit de o mulţime de probleme. Ţinutul imaginat de Sarah Prineas este vast, cuprinde mai multe zone fiecare cu specificul ei pe care personajele le vor vizita şi revizita în aventura lor. Aventură? Da, căci nivelul magiei din Wellmet este în scădere şi nici măcar Consiliul Magiştrilor nu ştie de ce. Nevery, vrăjitorul alungat de Ducesă (una din conducătoarele ţinutului) timp de 20 de ani s-a întors pentru a-şi oferi ajutorul. Întâlnirea cu Conn va fi esenţială pentru descifrarea misterului care ameninţă însăşi existenţa unei lumi. Avem tot ce trebuie pentru un univers fantastic credibil şi atractiv? Cu siguranţă: Academie pentru Vrăjitori, formule magice, pietre cu puteri supranaturale, ameninţări redutabile, locuri misterioase de explorat. Este totuşi povestea lui Conn doar o versiune mascată de Harry Potter? Nu. Pe de o parte este original statutul pe care îl capătă magia de-a-lungul naraţiunii. Ea nu este doar o forţă care stă la dispoziţia celor anternaţi, ci este cu mult mai mult decât atât, dar nu merită dezvăluit aici, este doar una din surprizele pe care vi le rezervă lectura. Pe de altă parte personajele nu sunt copii palide ale eroilor pe care deja îi cunoaştem. Conn rivalizează relaxat cu Harry Potter, pentru că departe de a fi băiatul destinat să fie vrăjitor, cu o expresie de apostol inocent, cuminţel, este un cu totul alt gen de protagonist. Este băiatul descurcăreţ care a învăţat să supravieţuiască singur de la o vârstă fragedă, este isteţul a cărui încrede în sine şi îndrăzneală nu devin niciodată obrăznicie, pentru că sunt expresia unei inteligenţe şi a unei curiozităţi sănătoase. Este specia de vagabond pe care o îndrăgim, un fel de Gavroche proiectat într-un univers fantasy. Autoarea a încercat şi a reuşit să atenueze din unidimensionalitatea pe care o au adesea personajele din romanele pentru copii. Graniţa dintre buni şi răi se erodează pe măsură ce fiecare personaj îşi evidenţiază calităţile şi defectele şi îşi dovedeşte cea mai uşor de recunoscut trăsătură umană: capacitatea de a greşi şi a învăţa din propriile greşeli. Toţi protagoniştii romanului, indiferent de statut sau de vârstă au ceva de învăţat de pe urma experienţelor prin care trec.

Structura şi prezentarea grafică a cărţii sunt de asemenea atractive. Naraţiunea la persoana I (din perspectiva lui Conn) alternează cu paginile de jurnal ale lui Nevery iar fiecare capitol este însoţit de un desen sugestiv care reflectă locul în care se petrece acţiunea. Si pentru că ştim că celor mici le place să fie provocaţi, să fie invitaţi la rândul lor să dezlege enigme, ultimele pagini ale cărţii oferă alfabetul unui cod secret, pe care cititorii vor trebui să-l descifreze, la finalul lecturii, analizând filele de jurnal ale bătrânului maestru.

Harry Potter nu a epuizat resursele imaginaţiei, iar romanul lui Sarah Prineas o dovedeşte cu prisosinţă. De 1 iunie, faceţi cunoştinţă cu un erou cu personalitate: Connwear, hoţul vrăjitor!

HOŢUL VRĂJITOR – Sarah Prineas – Editura RAO, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

DRAGOSTEA NU VINE DE LA ZEI

Dacă Andrei Pleşu avea dreptate când spunea că, în materie de morală, prea mulţi se consideră a avea autoritate şi prin urmare, competenţă, acealaşi lucru l-am putea spune şi despre dragoste. E plin de cunoscători şi de înţelepţi unii căutând să-şi păzească cu străşnicie secretele, alţii dimpotrivă, împărţind cu generozitate din experienţa şi teoriile lor. Inflaţia de competenţe amoroase, de strategii de seducţie şi reţete miraculoase de hrănire a relaţiilor în toate fazele pe care acestea le parcurg este vizibilă pentru oricare dintre noi.Amintiţi-vă, cu siguranţă aveaţi prieteni în liceu, în facultate, la locul de muncă care ştiau cum se cucereşte şi cum se întăreşte dragostea în timp. Când intraţi într-o librărie, raftul de autoeducare este plin de cărţi care te învaţă cum să-ţi găseşti iubirea, cum să-ţi salvezi iubirea sau cum să părăseşti ceea ce credeai doar că este iubire. Deschizi ziarul, revista, televizorul, e imposibil să nu dai de o emisiune sau o rubrică care încearcă să consoleze sau să încurajeze oamenii să facă faţă provocărilor din dragoste.

Interesant de observat că, în plan amoros, pe cât de mulţi competenţi există, pe atât de mulţi incompetenţi îşi dovedesc ignoranţa. Cum aşa? De remarcat că fenomenul îndrăgostirii ne e dat tuturor în imediatitatea sa senzorială şi emoţională, e o experienţă la care, teoretic, orice om are acces, orice om o trăieşte la un moment dat, la vârste mai mult sau mai puţin oportune. Cu toate acestea, adesea avem probleme să-l identificăm ca atare (o fi obsesie, o fi pasiune trecătoare, o fi simpatie cu potenţial?), sau nu ne descurcăm după ce el evoluează în timp şi noi suntem prinşi într-o relaţie de care ne plângem că nu mai e cum a fost. Săgeata lui Cupidon pare-se că a rămas la fel de capricioasă şi de imprevizibilă, ca în vremea anticilor. Răsare de unde nu te aştepţi, te împovărează şi te extaziază în acelaşi timp, apoi efectul ei dispare, la fel de misterios precum a apărut. Filosofi, poeţi, istorici, antropologi toţi au privit-o zburând spre destinaţiile ei mai mult sau mai puţin imprecise… psihologii de ce să nu privească la rândul lor? Robert Sternberg îşi intitulează volumul Săgeata lui Cupidon, pornind desigur de la povestea dintre Psyche şi Cupidon, ilustrativă pentru semnificaţia pe care dragostea pare să o aibă pentru oameni: de la ideea că nimeni nu scapă de ea, până la implicarea unei constelaţii de trăiri şi valori: credinţă, frumuseţe, gelozie, mister, loialitate etc.

Sternberg porneşte de la ideea că iubirea poate suporta o triplă analiză: un nivel formal (independent de civilizaţia în care se manifestă – această analiză  scoate în evidenţă elementele care fac din dragoste un fenomen universal), un nivel cultural (relativ la practicile şi credinţele locale – analiza scoate în evidenţă elementele care fac din dragoste un fenomen particular, un construct social care se manifestă diferit) şi un nivel al vieţii cotidiene (în care dragostea este urmărită în dinamica ei, observând chipurile pe care le ia de-a-lungul vieţii unui om).

Volumul debutează cu întrebarea cea mai grea: în ce elixir miraculos este scufundată săgeata lui Cupidon, înainte de a-şi lua zborul? Nu e ceva de preparat acasă, de care să dispunem oricând, oriunde, dar nu e nici ceva ce se află doar în posesia zeilor şi e refuzat controlului omenesc. Iubirea, în viziunea psihologului de la Yale, este o combinaţie triunghiulară de intimitate, pasiune şi angajament. Intimitatea presupune sentimentele care promovează apropierea (mai degrabă psihologică): dorinţa de a contribui la bunăstarea persoanei iubite, stima, siguranţa de a putea să contezi pe sprijinul partenerului, împărţirea lucrurilor cu partenerul, acordare şi primire de sprijin emoţional. Pasiunea ţine mai degrabă de nevoia de uniune cu celălalt, de ceva mai degrabă fizic, decât psihologic, fără să se reducă neapărat la ideea de excitaţie sexuală. În sfârşit, angajamentul presupune decizia de a menţine iubirea pe termen lung care se exprimă cel mai adesea prin căsătorie. Cele trei componente pot fi prezente împreună sau separat, se pot condiţiona reciproc, se pot naşte unele din altele. Ele sunt cadrul formal al iubirii, care există în orice cultură. Matematica şi iubirea n-au de a face una cu alta?  Ba se pare că au, căci combinând matematic cele trei elemente (adică prezenţa şi absenţa lor într-o relaţie) putem observa că există mai multe tipuri de iubire: oarbă (exclusiv pasiune – celebra obsesie şi dragoste la prima vedere), pustie (exclusiv angajament, fără pasiune sau intimitate – formula căsătoriilor aranjate), romantică (pasiune şi intimitate fără angajament), camaraderească (intimitate şi angajament, fără pasiune), iluzorie (pasiune şi angajament fără intimitate) şi desăvârşită (intimitate, pasiune, angajament). Ce e mai interesant e că aceste forme se pot transforma una din alta, în funcţie de variaţia fiecărei componente (care poate creşte sau poate scădea în timp). Acesta este aspectul important pe care îl subliniază şi Sternberg: evoluţia fiecărei variabile într-o relaţie depinde de factori şi mecanisme specifice… da, iubirea cere mult efort: cere să întreţii şi intimitatea şi pasiunea şi angajamentul… nu există un singur set de acţiuni miraculoase pe care să le înfăptuieşti într-un anumit moment şi relaţia să-şi revină, ci trebuie să acţionezi constant, pe fiecare dimensiune care se erodează în timp.

După ce ne arată care sunt elementele constitutive ale dragostei, Sternberg urmăreşte felul în care acestea se combină şi capătă semnificaţie în epocile istorice şi în diferite areale geografice, analizând şi caracterul social al dragostei. Nu uită nici să dezvăluie câteva din aceste chipuri culturale, prin intermediul literaturii, al poveştilor de dragoste culese de pe toate continentele.

În sfârşit, ultima parte a cărţii tratează etapele pe care le parcurge un om în viaţa sa amoroasă şi cum acestea mută accentul de la ceea ce credem că e de primă importanţă într-o relaţie de iubire. Suntem familiarizaţi cu o mulţime de teorii despre dragoste: de la teorii sociale până la teorii clinice (expuse concis, pe o singură pagină) care ne relevă sursele comportamentului amoros (de ce iubim într-un anume fel? De ce ne îndrăgostim de anumite persoane?), modalităţile şi reacţiile la seducţie, temelia angajamentelor sau cauzele şi etapele destrămării unei relaţii.

La finalul lecturii, săgeata lui Cupidon nu mai pare atât de neliniştitoare… grila de interpretare şi lecţia profesorului Sternberg ne scoate din ideea fatalismului amoros (ni se întâmplă să ne îndrăgostim şi să ne dezdrăgostim fără voia noastră) şi ne pune pe calea regală a pozitivismului romantic, acolo unde dragostea poate fi măsurată (fără pretenţii de rigoare absurdă, dar măcar orientativ) şi acolo unde puterile şi eforturile noastre contează şi au efect. Volumul, prin ceea ce dezvăluie, poate fi interpretat şi ca un îndemn la responsabilizare: nu iubirea e capricioasă, noi suntem capricioşi şi putem face ceva în privinţa asta!

Nu uitaţi că mai sunt  doar câteva zile (până pe 1 iunie) în care mai puteţi cumpăra orice carte de la Editura Trei, cu 20% reducere, de pe www.libris.ro

 SĂGEATA LUI CUPIDON – Robert Sternbeg – Editura Trei, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.