Săgeata lui Cupidon

27/05/2010

DRAGOSTEA NU VINE DE LA ZEI

Dacă Andrei Pleşu avea dreptate când spunea că, în materie de morală, prea mulţi se consideră a avea autoritate şi prin urmare, competenţă, acealaşi lucru l-am putea spune şi despre dragoste. E plin de cunoscători şi de înţelepţi unii căutând să-şi păzească cu străşnicie secretele, alţii dimpotrivă, împărţind cu generozitate din experienţa şi teoriile lor. Inflaţia de competenţe amoroase, de strategii de seducţie şi reţete miraculoase de hrănire a relaţiilor în toate fazele pe care acestea le parcurg este vizibilă pentru oricare dintre noi.Amintiţi-vă, cu siguranţă aveaţi prieteni în liceu, în facultate, la locul de muncă care ştiau cum se cucereşte şi cum se întăreşte dragostea în timp. Când intraţi într-o librărie, raftul de autoeducare este plin de cărţi care te învaţă cum să-ţi găseşti iubirea, cum să-ţi salvezi iubirea sau cum să părăseşti ceea ce credeai doar că este iubire. Deschizi ziarul, revista, televizorul, e imposibil să nu dai de o emisiune sau o rubrică care încearcă să consoleze sau să încurajeze oamenii să facă faţă provocărilor din dragoste.

Interesant de observat că, în plan amoros, pe cât de mulţi competenţi există, pe atât de mulţi incompetenţi îşi dovedesc ignoranţa. Cum aşa? De remarcat că fenomenul îndrăgostirii ne e dat tuturor în imediatitatea sa senzorială şi emoţională, e o experienţă la care, teoretic, orice om are acces, orice om o trăieşte la un moment dat, la vârste mai mult sau mai puţin oportune. Cu toate acestea, adesea avem probleme să-l identificăm ca atare (o fi obsesie, o fi pasiune trecătoare, o fi simpatie cu potenţial?), sau nu ne descurcăm după ce el evoluează în timp şi noi suntem prinşi într-o relaţie de care ne plângem că nu mai e cum a fost. Săgeata lui Cupidon pare-se că a rămas la fel de capricioasă şi de imprevizibilă, ca în vremea anticilor. Răsare de unde nu te aştepţi, te împovărează şi te extaziază în acelaşi timp, apoi efectul ei dispare, la fel de misterios precum a apărut. Filosofi, poeţi, istorici, antropologi toţi au privit-o zburând spre destinaţiile ei mai mult sau mai puţin imprecise… psihologii de ce să nu privească la rândul lor? Robert Sternberg îşi intitulează volumul Săgeata lui Cupidon, pornind desigur de la povestea dintre Psyche şi Cupidon, ilustrativă pentru semnificaţia pe care dragostea pare să o aibă pentru oameni: de la ideea că nimeni nu scapă de ea, până la implicarea unei constelaţii de trăiri şi valori: credinţă, frumuseţe, gelozie, mister, loialitate etc.

Sternberg porneşte de la ideea că iubirea poate suporta o triplă analiză: un nivel formal (independent de civilizaţia în care se manifestă – această analiză  scoate în evidenţă elementele care fac din dragoste un fenomen universal), un nivel cultural (relativ la practicile şi credinţele locale – analiza scoate în evidenţă elementele care fac din dragoste un fenomen particular, un construct social care se manifestă diferit) şi un nivel al vieţii cotidiene (în care dragostea este urmărită în dinamica ei, observând chipurile pe care le ia de-a-lungul vieţii unui om).

Volumul debutează cu întrebarea cea mai grea: în ce elixir miraculos este scufundată săgeata lui Cupidon, înainte de a-şi lua zborul? Nu e ceva de preparat acasă, de care să dispunem oricând, oriunde, dar nu e nici ceva ce se află doar în posesia zeilor şi e refuzat controlului omenesc. Iubirea, în viziunea psihologului de la Yale, este o combinaţie triunghiulară de intimitate, pasiune şi angajament. Intimitatea presupune sentimentele care promovează apropierea (mai degrabă psihologică): dorinţa de a contribui la bunăstarea persoanei iubite, stima, siguranţa de a putea să contezi pe sprijinul partenerului, împărţirea lucrurilor cu partenerul, acordare şi primire de sprijin emoţional. Pasiunea ţine mai degrabă de nevoia de uniune cu celălalt, de ceva mai degrabă fizic, decât psihologic, fără să se reducă neapărat la ideea de excitaţie sexuală. În sfârşit, angajamentul presupune decizia de a menţine iubirea pe termen lung care se exprimă cel mai adesea prin căsătorie. Cele trei componente pot fi prezente împreună sau separat, se pot condiţiona reciproc, se pot naşte unele din altele. Ele sunt cadrul formal al iubirii, care există în orice cultură. Matematica şi iubirea n-au de a face una cu alta?  Ba se pare că au, căci combinând matematic cele trei elemente (adică prezenţa şi absenţa lor într-o relaţie) putem observa că există mai multe tipuri de iubire: oarbă (exclusiv pasiune – celebra obsesie şi dragoste la prima vedere), pustie (exclusiv angajament, fără pasiune sau intimitate – formula căsătoriilor aranjate), romantică (pasiune şi intimitate fără angajament), camaraderească (intimitate şi angajament, fără pasiune), iluzorie (pasiune şi angajament fără intimitate) şi desăvârşită (intimitate, pasiune, angajament). Ce e mai interesant e că aceste forme se pot transforma una din alta, în funcţie de variaţia fiecărei componente (care poate creşte sau poate scădea în timp). Acesta este aspectul important pe care îl subliniază şi Sternberg: evoluţia fiecărei variabile într-o relaţie depinde de factori şi mecanisme specifice… da, iubirea cere mult efort: cere să întreţii şi intimitatea şi pasiunea şi angajamentul… nu există un singur set de acţiuni miraculoase pe care să le înfăptuieşti într-un anumit moment şi relaţia să-şi revină, ci trebuie să acţionezi constant, pe fiecare dimensiune care se erodează în timp.

După ce ne arată care sunt elementele constitutive ale dragostei, Sternberg urmăreşte felul în care acestea se combină şi capătă semnificaţie în epocile istorice şi în diferite areale geografice, analizând şi caracterul social al dragostei. Nu uită nici să dezvăluie câteva din aceste chipuri culturale, prin intermediul literaturii, al poveştilor de dragoste culese de pe toate continentele.

În sfârşit, ultima parte a cărţii tratează etapele pe care le parcurge un om în viaţa sa amoroasă şi cum acestea mută accentul de la ceea ce credem că e de primă importanţă într-o relaţie de iubire. Suntem familiarizaţi cu o mulţime de teorii despre dragoste: de la teorii sociale până la teorii clinice (expuse concis, pe o singură pagină) care ne relevă sursele comportamentului amoros (de ce iubim într-un anume fel? De ce ne îndrăgostim de anumite persoane?), modalităţile şi reacţiile la seducţie, temelia angajamentelor sau cauzele şi etapele destrămării unei relaţii.

La finalul lecturii, săgeata lui Cupidon nu mai pare atât de neliniştitoare… grila de interpretare şi lecţia profesorului Sternberg ne scoate din ideea fatalismului amoros (ni se întâmplă să ne îndrăgostim şi să ne dezdrăgostim fără voia noastră) şi ne pune pe calea regală a pozitivismului romantic, acolo unde dragostea poate fi măsurată (fără pretenţii de rigoare absurdă, dar măcar orientativ) şi acolo unde puterile şi eforturile noastre contează şi au efect. Volumul, prin ceea ce dezvăluie, poate fi interpretat şi ca un îndemn la responsabilizare: nu iubirea e capricioasă, noi suntem capricioşi şi putem face ceva în privinţa asta!

Nu uitaţi că mai sunt  doar câteva zile (până pe 1 iunie) în care mai puteţi cumpăra orice carte de la Editura Trei, cu 20% reducere, de pe www.libris.ro

SĂGEATA LUI CUPIDON – Robert Sternbeg – Editura Trei, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *