Arhiva pentru mai, 2010

DESPRE COMUNISM, CU PROSPEŢIME

Despre anii pe care i-a traversat România, sub faldurile Cortinei de Fier, s-a scris cu asiduitate, în ultimii ani. Odată cu actul de condamnare oficială a comunismului şi cu înfiinţarea Institului de Investigaţie a Crimelor Comunismului s-au pus bazele unor demersuri instituţionale riguroase de alcătuire a portretului unei epoci. Departe de a se mai publica lucrări de sinteză, cuprinzătoare prin tematică şi adresabilitate, cercetătorii, şi-au concentrat atenţia pe detalii, pe fiecare dimensiune a regimului care a schimbat profund întregul spaţiu românesc, în decurs de 50 de ani. Colecţia de istorie apărută la editura Polirom, ilustrează rezultatul eforturilor de recuperare şi documentare treptată a aspectelor individuale atinse de comunism, precum relaţia stat-biserică, sistemul de represiune din anii 50, statutul turnătorului, politicile de transformare socialistă etc. Nu poate fi decât un semn de maturizare ştiinţifică, momentul în care cercetarea capătă un caracter specializat şi bine delimitat. Până la urmă era şi momentul să se depăşească tentaţia generalului, a analizei de ansamblu şi să se treacă la documentarea atentă a tuturor judecăţilor cel mai adesea negative care au avut ca referinţă dictatura ultimei jumătăţi de secol. Probabil că lucrările de sinteză care au tratat comunismul în România s-au rărit şi datorită autorităţilor care şi-au spus cuvântul în abordările de tip panoramic. Vladimir Tismăneanu  sau Adrian Cioroianu  sunt doar doi dintre profesioniştii de vârf care au alcătuit lucrări de căpătâi pe această temă: “Stalinism pentru eternitate”, respectiv “Pe umerii lui Marx” şi desigur “Raportul Final” care a stat la baza condamnării prezidenţiale.

Totuşi, deşi oferă o perspectivă sintetică, recenta apariţie a editurii Cetatea de Scaun, scrisă de Cezar Stanciu şi intitulată sugestiv “Traversând infernul”, e cum nu se poate mai binevenită, din mai multe motive. În primul rând, aşa cum surprinde şi istoricul Silviu Miloiu care semenează prefaţa lucrării, autorul acestei noi prezentări a comunismului românesc este tânăr. Avem de a face cu prima carte de sinteză scrisa de un cercetator care s-a desăvârşit profesional în perioada postdecembristă. Absenţa experienţei directe şi îndelungate cu regimul comunist şi liderii săi îi conferă lui Cezar Stanciu prospeţime în abordare şi o specie distinctă de neutralitate (care, la rândul ei stă la baza credibilităţii). Se întâmplă uneori ca experienţa directă cu un regim să  îţi afecteze, în cele din urmă, voit sau nevoit, obiectivitatea analizei, în aceeaşi măsură în care ţi-o poate completa. Profesorul Adrian-Paul Iliescu observa, în volumul de opinii aparut la editura Cartier, cu titlul “Iluzia Anticomunismului” fenomenul care are loc când cineva care face cercetare este şi anticomunist (statut asumat şi legitimat de experienţa directă a unui regim) şi istoric… istoria se transformă atunci în vânătoare de vrăjitoare şi îşi pierde luciditatea rigorii ştiinţifice. Nu este cazul lucrarii “Traversand infernul”.

În al doilea rând, cartea lui Cezar Stanciu este binevenită şi datorită ceasului aniversar la care apare. În 2010 se împlinesc 20 de ani de la prăbuşirea lagărului socialist, prilej de bilanţuri şi previziuni dar şi prilej de amintire a ceea ce a dispărut. Suntem exact în ceasul la care se maturizează o nouă generaţie care n-a trăit vreo secundă în comunism. Ne aflăm până la urmă, într-un moment decisiv al construirii memoriei publice care să servească acestei generaţii (şi nu numai ei), străine de istoria de dinaintea lui 1989, drept reper  în înţelegerea dificultăţilor profunde cu care se confruntă România şi astăzi. Probabil că încă destui ani de acum înainte nu va exista ceva ca  “prea multe cărţi despre comunism”. Publicul uită repede iar acest lucru poate deveni periculos.

Cartea lui Cezar Stanciu face o radiografie generala a regimului comunist din România, pe patru dimensiuni: politica internă, politica externă, economia, aspectele sociale (problema religiei, a minorităţilor) şi artele în epocă. De la monarhie cu tradiţie la republică populară, socialistă, în fapt, dictatorială, de la satelit al Moscovei la mediator între Est şi Vest şi mai apoi la turn de fildeş fisurat, de la ţară eminamente rurală şi agrară la stat înveşmântat în fabrici şi uzine, România a cunoscut o evoluţie rapidă, în călătoria infernală spre destinaţia comunistă (în sens marxist) pe care nu a mai atins-o. Analiza lui Cezar Stanciu nu dezvăluie neapărat noutăţi spectaculoase, în raport cu predecesorii săi, dar îşi manifestă interesul şi pentru teme mai puţin explorate şi cunoscute în spaţiul public autohton mai ales în ceea ce priveşte politica externă a României în perioada dejistă şi ceauşistă. Autorul nu ezită să evidenţieze atât neajunsurile şi premisele structurale care au stat la baza prăbuşirii proiectului socialist, dar şi realizările şi succesele locale, temporare pe care le-au atins liderii de la Bucureşti. În special pe plan internaţional, atât Dej, cât mai ales Ceauşescu s-au dovedit a fi nişte diplomaţi iscusiţi iar gestionarea crizei din Ungaria, retragerea Armatei Roşii,relaţia cu Israelul şi statele arabe, relaţiile cu Occidentul şi SUA din anii 60-80, precum şi celebrul punct culminant al Primăverii de la Praga sunt dovezi interesante în acest sens.  Cezar Stanciu redă şi o altă faţă mai puţin caricaturală, rătăcită în bâlbâieli şi analfabetism a liderilor de la Bucureşti.

“Traversând infernul” este o lucrare care te face să fii optimist, în ciuda temelor grave pe care le tratează: gândul că generaţia tânără de cercetători manifestă interes viu faţă de România comunistă te convinge că lecţiile importante ale istoriei nu vor pieri odată cu cei care le-au invatat traindu-le.

TRAVERSÂND INFERNUL – Cezar Stanciu – Editura Cetatea De Scaun, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

COINCIDENŢE FERICITE ŞI NEFERICITE

Ce ar fi mai potrivit de citit în această perioadă? Că tot s-au împlinit, în luna mai 65 de ani de la încheierea unuia din cele mai marcante evenimente ale secolului XX; Al Doilea Război Mondial, de ce nu ne-am apropia de un roman în care se respiră aerul emoţionant al acelei perioade? Dar pentru că e primăvară şi tot ce ne înconjoară îţi încântă ochiul şi sensibilităţile,  alegerea de lectură nu s-ar cuveni să producă o tranziţie prea brutală a stărilor de spirit… de aceea, deşi  citim un roman care se petrece în anii 40, el nu va fi unul plin de ororile şi spaimele tranşeelor. Cartea lui Michael Wallner concentrează reflectorul narativ asupra unei poveşti de dragoste proiectată pe fundalul vremurilor de conflict. Războiul, aşa cum apare în Aprilie în Paris, este mai degrabă zgomotul de fundal (persistent şi important în desfăşurarea acţiunii), decât orchestra asurzitoare care îşi reduce la tăcere protagoniştii de pe scenă, acaparând întreaga atenţie a spectatorilor. Desigur că există emoţii, suspans, ba chiar dramaticul riscă să se transforme în tragic, însă reţeta pe care mizează  Wallner este compatibilă cu starea de spirit plăcută pe care ne-o dăruieşte mijlocul lui mai: ne aduce o melancolie dulce, o compasiune faţă de protagonist, fără să ne cutremure dizgraţios. Asta nu înseamnă că romanul este unul superficial, de trecut cu vederea, deşi apelează la un schelet narativ destul de stereotip. Aprilie în Paris scoate în evidenţă semnificaţia pe care factorul întâmplare îl poate juca în vreme de război. Într-o perioadă de conflict, cele mai mărunte trăsături şi decizii pot conduce la cele mai profunde şi neaşteptate consecinţe. Şi nu doar pe front, nu doar în privinţa rezultatului unor încleştări de proporţii, ci în plan individual, al vieţii personajelor cele mai obisnuite.

Suntem în 1943, în Parisul ocupat de forţele Wehrmachtului. Caporalul german Roth cunoaşte limba franceză. Nimic mai banal… în vremuri de pace. Dar suntem în timpul războiului, când autorităţile germane îşi impun dominaţia nu doar prin forţa tancurilor ci şi prin vigilenţa permanentă cu care caută să descurajeze mişcarea de rezistenţă. Iar ca să previi şi să pedepseşti sabotajele într-o ţară pe care ai invadat-o ai nevoie, desigur, de un cunoscător al limbii locale, dacă se poate fără accent străin. Astfel, caporalul Roth nu este trimis pe front, ci este ataşat serviciului SS din Paris, pe post de traducător al interogatoriilor sinistrei autorităţi germane. Întâmplător protagonistul nu este un soldat prea disciplinat… lucru fără urmări prea grave pe timp de pace, poate o zi în arest şi nişte sarcini în plus la popotă. Dar când eşti în război şi când, alarma de seară interzice circulaţia civililor pe străzi, a pleca la plimbare fără uniforma militară înseamnă să rişti a te transforma în trădător. Roth vrea să guste însă din plăcerile Parisului, fără să fie întâmpinat cu răceala sau slugărnicia locuitorilor invadaţi. Caută dialoguri şi relaţii autentice, caută să pună starea de asediu între paranteze, să-şi creeze iluzia că poate duce şi o viaţă obişnuită, printre oameni obişnuiţi. Întâlnirea cu fiica anticarului din vecini aprinde curiozităţi amoroase, atât pentru falsul student Antoine (identitatea nocturnă asumată de caporalul german), cât şi pentru adevăratul caporal Roth. O întâlnire fericită am putea spune, căci Chantal pare să îi răspundă favorabil pornirilor tinereşti. Dar starea de război modifică şi aceste auspicii aparent promiţătoare, căci Chantal este o membră a Rezistenţei Franceze iar Roth este de partea cealalată a baricadei. Şi ce e mai rău, Roth ştie aceste lucruri dar preferă să prelungească momentul rezolvării dilemei (a denunţa sau a ajuta inamicul?), preferă să spere că circumstanţele îl vor scuti de a face asemenea alegeri… Roth înaintează o cerere superiorilor pentru un transfer pe front, în vreme ce Chantal îi promite că va părăsi oraşul, interzicându-i să o mai caute în localul în care fiica anticarului îi distra pe ofiţerii nemţi. O singură dată o mai caută  caporalul pe franţuzoaică în barul cunoscut, călcându-şi promisiunea… fără să o găsească, cel puţin sub identitatea feminină cunoscută. Pe timp de pace, eşecul găsirii amantei lasă în urmă un disconfort emoţional, în cel mai rău caz o senzaţie de singurătate şi abandon. Pe timp de război lipsa de cuvânt a îndrăgostitului duce la consecinţe mult mai grave… căci  barul este ţinta unui atentat pus la cale de Rezistenţa Franceză, în frunte cu Chantal. Iar Roth, deşi scapă cu viaţă, devine un suspect proeminent în ancheta desfăşurată chiar de caschetele negre ale SS-ului. Din servitor de nădejde al regimului, Roth devine inamic public hăituit. Din martor util al interogatoriilor, caporalul suspectat de trădare şi colaborare devine ocupant al scaunului de tortură… şi toate acestea datorită unui impuls neinspirat de a se fi aflat la momentul nepotrivit în locul potrivit, din cauza unor sentimente potrivite. Dragostea pentru Chantal îl va însufleţi pe Roth să-şi păstreze limpezimea minţii, rezistenţa fizică şi energia pentru a porni într-o călătorie obişnuită şi accesibilă pe timp de pace (la câtevea sute de kilometri de Paris) dar aproape imposibilă… în vreme de război (vânat de autorităţi, de foame şi măcinat de răni). Cât despre deznodământul acestei călătorii nici el nu va fi scutit de amprenta timpurilor vitrege… chiar în ziua debarcării din Normandia.

Fără să meargă prea în profunzime, în explorarea personajului prins în circumstanţe dificile, Wallner scrie un roman plin de suspans, în fraze scurte şi concise, fără înflorituri stilistice (aduce aminte puţin de Hemingway) şi reuşeşte să ofere un personaj pe cât de convingător, pe atât de abstract şi de invizibil: războiul şi catastrofele (prezentate în secvenţe mult mai digerabile) pe care acesta le produce.

APRILIE ÎN PARIS – Michael Wallner - Editura Trei, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.