duminică, 05 februarie 2012

Arhiva pentru iunie, 2010

Ortodoxie şi înaltă ţinută la Braşov

Sentimentul singurătăţii poate oferi perspective promiţătoare, mai ales dacă suntem creştini. Pătrunşi de acel sentiment  putem stărui meditativ, fără bruiaj, asupra condiţiei umane, pentru a ne putea deschide către ceilalţi, către alteritatea în genere care poartă aceeaşi marcă a creaţiei pe care o purtăm cu toţii. Pe urmele propriilor experienţe de reflecţie şi lectură, doamna Lidia Popiţa Stoicescu dezvoltă o sumă de meditaţii şi confesiuni pe marginea relaţiei dintre om şi Creator, om şi creaţie, om şi semeni. Zăbovind asupra acestor raporturi, autoarea dezvăluie ramificaţiile revelatoare ale adevărului fără plural care ne uneşte: credinţa.

Vă invităm JOI, 1 . 07 . 2010, la ora 13, la Librăria Şt.O.Iosif din Braşov, pentru o adâncire în detaliile minunate ale ortodoxiei . Doamna Lidia Popiţa Stoicescu îşi lansează colecţia de scrisori, eseuri dar şi  articole găzduite în paginile revistelor “Glasul Adevărului”, respectiv “Călăuza Ortodoxă“,  în volumul intitulat “Adevărul fără plural“ (carte cu CD) care va fi prezentat de specialişti importanţi ai teologiei şi filosofiei: acad. prof. dr. Gheorghe Vlăduţescu,   Ciprian Olnici (director de programe la Radio Trinitas), precum si preoţii Cornel Toma şi Ovidiu Moceanu.

Susţinem generozitatea

E clar că tehnica medicală s-a dezvoltat foarte mult în ultimii 50 de ani şi că, de la an la an, face progrese uriaşe în lupta cu cei mai rezistenţi adversari ai organismului. Din păcate, boala modernităţii, anume cancerul e departe de a fi primit un răspuns curativ definitiv. Desigur, există o mulţime de tratamente, există şanse sigure de eliberare, mai ales când pericolul este descoperit în fazele incipiente şi, cu toate acestea, există un punct dincolo de care cu greu se mai poate vorbi de întoarcere. Există un moment în evoluţia bolii, când medicina trebuie să renunţe la idealul ambiţios al vindecării şi să se aplece cu atenţie asupra perspectivei mai modeste, dar la fel de importante (Ion Vianu ar fi spus că de fapt aceasta este paradigma de acţiune a medicilor) a ameliorării, a prelungirii vieţii fără suferinţe, atât cât este posibil.

Chiar şi când suntem condamnaţi de către o boală fără leac şi tot ce mai păstrăm este speranţa într-un miracol, merită să avem măcar certitudinea unei existenţe demne, care nu a cedat nici fizic nici psihic în faţa încercării grele care ne aşteaptă. Tocmai pentru a întreţine această certitudine (pe care fiecare dintre noi dorim să o avem) şi tocmai pentru că actul medical, dacă nu îţi poate reda starea de sănătate, poate măcar să-ţi aline suferinţa, a apărut medicina paliativă: îngrijirea prin care se caută îmbunătăţirea calităţii vieţii bolnavului, de la reducerea durerii, până la consiliere psihologică şi spirituală, totul gratuit, desigur.

Primul hospice (centru de îngrijire al bolnavilor incurabili) din România a fost înfiinţat la Braşov, în 1992. Este vorba de Hospice Casa Speranţei. Această organizaţie care s-a dezvoltat foarte mult, a acumulat popularitate şi experienţă în ultimii 20 de ani, a reuşit să-i facă să zâmbească pe cei mai loviţi dintre noi. Totul, printr-o administrare exemplară şi prin  dezvoltarea unor parteneriate convingătoare. Ca organizaţie nonguvernamentală, îşi obţine fondurile din proiecte şi din donaţii. Oricine poate contribui la susţinerea decenţei şi confortului celor afectaţi de boală. 

La Librăria Şt.O.Iosif din Braşov, strângem fonduri pentru Hospice Casa Speranţei, strângem generozitatea voastră faţă de semeni. Găsiţi cutia de donaţii lângă casa de marcat.

Amor intellectualis – Romanul unei educaţii

O LUME DISPĂRUTĂ

Aşa cum remarcau Sever Voinescu, în  Dilema Veche , dar si Daniel-Cristea Enache, în Observator Cultural,   memorialistica românească a ultimilor ani suferă de o cufundare în derizoriu (oricine, inclusiv figurile de carton ale societăţii spectacolului, îşi publică amintirile într-o manieră ce cultivă lipsa de discreţie şi senzaţionalul) sau de o omniscienţă arogantă, a celui care condamnă în stânga şi în dreapta, rezervându-şi un loc moral privilegiat, al observatorului neutru sau chiar martir, în scriituri care adesea nu evocă, ci mai degrabă rescriu realităţile în tuşe mult prea subiective. Într-o asemenea atmosferă încărcată de inflaţie diaristică plină de metehne, Ion Vianu îşi pune pe hârtie memoriile sub forma unui roman (şi nu orice roman, ci un roman al unei educaţii). O opţiune de acest gen poate pare puţin excentrică la prima vedere (dacă porneşti de la premisa că autorul a alcătuit o lucrare autobiografică şi nu doar o lucrare de inspiraţie biografică), dar reprezintă de fapt expresia asumării  unei rigori şi a unei modestii prealabile scrisului.Căci Ion Vianu pe cât de mult şi-a folosit memoria, pe atât de mult şi-a implicat şi imaginaţia în redactarea amintirilor. Pozele mentale ale actorilor pe care Vianu i-a cunoscut cu privirea  fotografică a tinereţii prind viaţă, încep să se mişte în confruntări, punând în scenă virtuţi, slăbiciuni şi mari caractere, într-un joc intelectual pe care însuşi scriitorul îl proiectează. Iar acest joc este regizat de privirea de atunci a autorului, potenţată de experienţele de pe urmă şi de reflecţiile prezente. “Nu se poate vorbi de amintiri, ci mai degrabă de un soi de ficţiune romanescă”, mărturiseşte Ion Vianu. Căci el nu se limitează la evocări cronologice sterile, ci adesea merge mai departe, într-o temerară încercare de a-i înţelege pe toţi cei care i-au marcat parcursul intelectual şi spiritual. Memorialistica în cazul lui Vianu devine prilej şi este un exerciţiu de sondare şi interpretare a unei epoci trecute şi prezente.

Să te naşti în familia lui Tudor Vianu. Să-l ai pe Edgar Papu invitat la tine acasă de Crăciun şi el să-ţi decoreze bradul. Să colinzi Bucureştiul, împreună cu Matei Călinescu într-o autentică gaşcă a crailor de curte veche ai unui alt deceniu, reinventând hagialâcuri urbane cu scopuri epistemologice. Să studiezi latina cu Gheorghe Guţu (dicţionarul său este şi azi unul din cele mai reputate instrumente pentru elevi şi studenţi), să îl ai profesor de medicină internă pe Gherasim (tratatul lui este încă la mare căutare), să citeşti scrisori primite de la Noica şi Ion Negoiţescu şi să îl ai ca musafir pe Nicolae Balotă. Într-o asemenea atmosferă, Ion Vianu nu putea fi decât predestinat unei existenţe cufundate în apa sfinţită a culturii, fără să fie însă, prin aceasta, absolvit de frământări şi de dificultăţi interioare. Nu mai suntem în epoca de glorie a trăiriştilor lui Nae Ionescu, a extazului legionar, a manifestării demonstrative a filosofiilor vitaliste. Suntem în obsedantul deceniu al triumfului comunist din România, al despărţirii apelor şi taberelor, al înfierării intelectualilor suspecţi. În aceste vremuri îşi trăieşte Ion Vianu anii formativi esenţiali, mereu sub spectrul ameninţător şi adesea agresiv al tovarăşilor cu pofte răzbunătoare de clasă. Profilul intelectual se croieşte de timpuriu, sub îngrijirea atentă a lui Tudor Vianu, în lecţiile de filosofie şi literatură, petrecute după cină, pe canapeaua verde de acasă din Bucureşti sau în grădina casei de vacanţă de la Zamora. Educaţia continuă cu lecturile indisciplinate ale tinereţii, cu descoperirea muzicii clasice şi a interpretărilor lui Enescu. Întreaga adolescenţă respiră un aer aristocratic şi boem, în compania unor băieţi care refuză să-şi sacrifice individualitatea, să adere la militantismul colectiv al valorilor proletare. Este urmărit permanent de aspiraţia spre rezistenţă, spre păstrarea  caracterului independent, de ceea ce avea să problematizeze mai târziu ca nevoie de libertate. Iniţial, Vianu îşi află libertatea în filologie, în adoraţia trecutului ca, mai târziu, realizând că o asemenea carieră oferă perspective mai degrabă sclavagiste faţă de un regim tiranic, optează pentru cariera de medic. În medicină află Vianu combinaţia proporţională care îi răspunde naturii sale deopotrivă contemplative şi acţionale. Medicina ca posibilitate de a ameliora (şi nu aşa cum îşi imaginează unii, arogant, de a vindeca) este şansa de a trăi demn sub dictatură. De la o existenţă baricadată între cărţi şi trecut, Vianu trăieşte fascinaţia (estetică şi ştiinţifică) faţă de organism şi înţelepciunea prezentă şi permanentă a corpului. Desăvârşirea formaţiei profesionale este dublată de descoperirea (târzie şi rară) a amorului: dragostea, ca mijloc de recuperare a legăturilor emoţionale din copilărie iar apoi ca sursă particulară de plăcere. Iar toate acestea se petrec pe fondul unor vremuri tulburi şi instabile, în care aştrii intelectuali de ieri sunt coborâţi în colb în primă fază şi readuşi pe cer, ulterior. Aceste răsturnări valorice succesive, această schizofrenie a regimului lasă urme adânci şi dă peste cap destine.

Dincolo de abundenţa personalităţilor care apar în posturi inedite şi cuceritoare (fără ca autorul să le caute cu dinadis, de dragul impresionării cititorului), autobiografia lui Vianu este închegată, bine strânsă de firele invizibile ale lui amor intellectualis magistri. Tineri de maturi, discipoli de maeştrii, o generaţie de alta, toate sunt legate prin această miraculoasă şi remarcabilă reţea de fire ale iubirii şi recunoştinţei faţă de o figură charismatică, cea a lui Tudor Vianu. Sacrificiul său autentic nu este în van, refuzul de a părăsi ţara, la un moment oportun (încrezător fiind că misiunea pedagogică, de transmitere a culturii este mult mai importantă decât aspiraţiile deşarte şi vanitoase ale originalităţii şi faimei), este decisiv pentru o divizie întreagă de tineri promiţători. Colaborarea formală (poate că e prea mult să denumeşti astfel reintegrarea în circuitul academic) a lui Tudor Vianu cu regimul comunist (care l-a şi ruinat fizic şi psihic, l-a împins la o sinucidere premeditată) care este consemnată şi analizată de către fiul său păleşte oricum ca importanţă în raport cu însufleţirea şi înrâurirea creatoare pe care avut-o asupra unor tineri ale căror nevoi de repere profesionale şi morale erau cu atât mai mari, într-o lume în care impostura începea să fie înscăunată la rang de cinste.

Cu naivitate îmi mărturisesc admiraţia faţă de generaţia privilegiată despre care vorbeşte Vianu… nu îmi dau seama cât de reprezentativă este ea pentru tineretul acelor vremuri. Dacă este însă reprezentativă nu pot decât să rămân perplex în raport cu o transformarea şi degradarea care s-a produs în ultimii 50 de ani: cum o lume în care tinerii îi citeau pe clasici şi pe moderni în original (fără să fie neapărat studenti la Facultatea de Litere), în care dialogurile cu profesorii pe bulevardele capitalei erau la fel de fireşti pe cât sunt ieşirile în club astăzi, s-a transformat într-o lume populată de o generaţie lipsită de cauze, de lecturi, de conversaţii decisive, de mentori şi mai ales de… amor intellectualis magistri.

AMOR INTELLECTUALIS – ROMANUL UNEI EDUCAŢII – Ion Vianu – Editura Polirom, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

Oreste Teodorescu la Brasov

Sunt lansări de carte după care nu rămâi cu mare lucru, uiţi până şi numele celui care a pregătit evenimentul. Sunt lansări de carte de la care pleci măcar cu un volum şi un autograf al autorului. Sunt însă şi lansări de pe urma cărora te simţi îmbogăţit spiritual, după care te duci acasă nu doar cu o semnătură pe prima pagină şi o amintire plăcută, ci cu un reper important care îţi sprijină propria călătorie spirituală. E drept, nu sunt multe şi nici obişnuite asemenea momente. Fără să fie prea clar dacă specificul volumului pe care l-am lansat sau caracterul charismatic al autorului au fost resorturile pentru efectul din urmă de care vorbeam, cert este că ieri, toţi cei care au părăsit librăria, după evenimentul deosebit la care au participat, au plecat mai întăriţi, mai încrezători în propriile forţe de autocunoaştere.

Joi, 24 06 2010, la Librăria Şt.O.Iosif din Braşov i-am avut oaspeţi pe Oreste Teodorescu şi Vlad T. Popescu, cu ocazia lansării volumului Codul lui Oreste. După cum era de aşteptat, librăria a devenit neîncăpătoare cu minute bune înaintea sosirii invitaţilor. Răbdarea publicului a mai fost pusă puţin la încercare, căci presa a avut prioritate în obţinerea unor interviuri sumare, înaintea începerii evenimentului propriu zis. Doamna Ana Oniţă, Director General Libris Braşov, a tăiat panglica lansării, prezentându-i rapid pe invitaţi, apoi domnul Vlad T. Popescu, reprezentant al Editurii Rao şi, la rândul său, autor al unor cărţi de terapii alternative (Dincolo de frontierele Reiki, Irealitatea imediata) a rostit, pentru a cincea oară (căci Braşovul este a cincea localitate în care se organizează lansarea Codului lui Oreste) şi totuşi, într-o formă irepetabilă, câteva lucruri despre volumul de interes şi specificul său. Domnul Popescu a suprins doi paşi care trebuie parcurşi de oricine este interesat de evoluţia spirituală: cunoaşterea universului (în plenitudinea sa unitară – etapa cognitivă) şi traiul în armonie cu universul (etapa acţională). Cartea lui Oreste Teodorescu, aşa cum a privit-o domnul Vlad T. Popescu, sprijină ambele etape şi subliniază mai ales importanţa celei de-a doua, căci adesea aceasta este cel mai dificil de susţinut. De remarcat a fost şi accentul pe care domul Popescu l-a pus pe caracterul ambiţios al proiectului şi în special pe valoarea referirilor şi popularizarea şcolilor iniţiatice româneşti care au beneficiat de suficientă atenţie din partea autorului, în demersul său de inventariere a tradiţiilor de dezvoltare spirituală.

A luat cuvântul apoi Oreste Teodorescu. Discursul său a fost scurt, concis şi a rezumat câteva din premisele şi intenţiile care au stat la baza redactării cărţii. Codul lui Oreste sintetizează de fapt  parcursul spiritual al autorului, din ultimii 6 ani care a modelat pozitiv existenţa unui om şi care, poate la rândul său să orienteze şi să sprijine călătoria de cunoaştere a celorlalţi. Pentru a porni într-o asemenea călătorie este nevoie în primul rând de îndrăzneală. Trebuie să îndrăznim să purcedem spre noi înşine, pentru a ne înţelege originea divină surprinsă de altfel în toate religiile. În această direcţie, a acceptării faptului de a fi o creaţie vie şi capabilă de transformare prin cunoaştere, cartea lui Oreste Teodorescu este o invitaţie la autoscrutare, la descoperirea misterelor şi legăturilor ascunse dintre noi şi univers. La fel cum suntem înzestraţi cu cele cinci simţuri apte  să  decripteze lumea exterioară fragmentar, suntem înzestraţi şi cu intuiţie şi imaginaţie pentru decriptarea lumii noastre interioare şi pentru interpretarea totalizatoare a datelor pe care le asimilăm. Să fim aşadar îndrăzneţi şi încrezători în propriile forţe, avem doar o lume de câştigat, o faţă ascunsă care se dezvăluie, nu întâmplător celor stăruitori şi deschişi. Nu suntem singuri şi părăsiţi în călătoria temerară de aflare a sensurilor universale. De fapt, aşa cum a punctat Oreste Teodorescu, importanţa crucială a călătoriei rezidă în comunicare, în dialog. Dialogul ne duce mai departe, dialogul cu cărţile, cu ceilalţi, cu tradiţia şi bineînţeles, cu noi înşine. Sub specia acestei aprecieri a continuat de fapt evenimentul, căci autorul a renunţat la orice prezentare didactică şi pasivă a cărţii, lăsând loc întrebărilor din partea publicului. Lansarea de carte s-a transformat într-o discuţie spontană cu publicul, într-o întâlnire încurajatoare şi dialogală de experienţe. Cei prezenţi au fost curioşi să afle mai multe despre simbolistica de pe coperta cărţii şi despre mottoul ei (Lumea este oglinda în care te priveşti). Explicaţiile lui Oreste au fost, pe cât de erudite, pe atât de uşor de înţeles pentru public. Stăpân pe sine şi pe propriile cunoştinţe, Oreste a vorbit despre energiile primordiale (simbolizate de soarele şi luna de pe coperta cărţii) evocate mitologic în nenumărate culturi (inclusiv în spaţiul autohton) şi a vorbit despre legătura indisolubilă dintre noi şi univers: omul modifică şi influenţează lumea prin gândire, înainte de acţiune. Tabloul lumii proiectat în mintea noastră, surprins în tuşe pozitive sau negative, este de fapt o reflexie a propriului nostru sine. Lumea este aşa cum suntem noi de fapt, de aceea este atât de important să ne cunoaştem pe noi înşine, mai ales dacă vrem să îmbunătăţim ceea ce ne înconjoară. Schimbarea pleacă din interior şi se răsfrânge în exterior.

Publicul a mai dorit să afle dacă destinul omului are un deznodământ fericit, prin excelenţă. Doamna Valeria Petriu Radovan (o iconografă de excepţie, creaţiile sunt prezente şi la Librăria Şt.O.Iosif) a dorit să ştie dacă oamenii vor deveni mai buni. Răspunsul lui Oreste a fost pe cât de modest, pe atât de credibil. Da, oamenii vor deveni mai buni, doar dacă doresc. Lupta dintre bine şi rău nu se proiectează într-un cadru maniheist, în care orice victorie este doar temporară iar înfruntarea rămâne eternă. În solidă tradiţie augustiniană, Oreste Teodorescu a atras atenţia asupra faptului că răul nici măcar nu există , ci este pur şi simplu o absenţă a binelui. Răul ţine de fapt de liberul arbitru şi de felul în care alegem să îl folosim. Raportându-se la starea de fapt actuală, autorul Codului lansat la Braşov n-a ezitat să denunţe starea deplorabilă a civilizaţiei contemporane, care pune prea mult preţ pe a avea şi a face, decât pe a fi. Probabil că îmbunătăţirea, ameliorarea umanităţii se va produce şi atunci când vom reuşi să facem saltul de la paradigma acţională şi posesivă la paradigma concentrată pe fiinţă.

Publicul a mai fost interesat şi de dificultăţile de alegere a căilor de dezvoltare spirituală. Sunt bune toate căile sau există căi privilegiate şi căi falimentare? Experimentatul cititor şi cercetător a răspuns şi de data aceasta cu prudenţă: toate căile sunt bune până la proba contrarie. E bine să nu confundăm scopul cu calea… la scop putem ajunge pe mai multe căi dar ce este mai important şi ceea ce nu ne permite să ne rătăcim este conştiinţa pe care o avem pe cale…. din nou, Oreste Teodorescu a făcut un apel la noi înşine, la interior, mai degrabă decât la ghidaje şi teorii exterioare.

Evenimentul s-a întins pe aproape două ore iar lumea zăbovit, la final, pentru un autograf şi un schimb de cuvinte în particular cu autorul. Binevoitor şi amabil, Oreste Teodorescu a avut răbdare şi disponibilitate pentru fiecare şi n-a părăsit librăria, până când nu a semnat şi ultima carte, până când nu şi-a luat la revedere cu căldură de la fiecare membru al echipei Libris. Şi, chiar dacă poţi rămâne neîncrezător faţă de orice demers transcultural care caută să aducă la acelaşi numitor, prin reducţii riscante, o mulţime de tradiţii, chiar dacă ezoterismul contemporan se proiecteatză adesea într-un cadru suspicios, între adevăr şi şarlatanie, omul care şi-a lansat astăzi cartea la Librăria Şt.O.Iosif merită onorat măcar pentru îndemnul la dialog şi mesajul profund umanist pe care l-a transmis.

Mulţumim tuturor celor care au fost prezenţi, mulţumim Editurii Rao şi domnului Vlad T.Popescu şi desigur, nu în ultimul rând, mulţumim domnului Oreste Teodorescu pentru vizita inspirată şi mai ales inspirantă pe care ne-a făcut-o.

Cartea CODUL LUI ORESTE (Oreste Teodorescu, Editura Rao, 2010) este disponibilă şi pe libris.ro

libris.ro recomanda

  • featured
  • featured
  • featured
  • featured
  • featured
Sus