Arhiva pentru iunie, 2010

O FOTOGRAFIE PERSONALĂ DE EPOCĂ

Există probabil perioade istorice stigmatizate definitiv în memoria colectivă, sub semnul unor cuvinte definitorii care caută să sintetizeze (poate nepermis de mult) un climat socio-politic dintr-un anumit moment. La ce ne gândim, de pildă, când auzim despre anii care au urmat imediat celui de-al doilea război mondial? Foamete, lipsuri, teroare, dezbinare şi declanşarea unui alt tip de conflict. Arena politică era dominată de deteriorarea relaţiilor între foştii aliaţi care a culminat cu acea cădere a cortinei de fier, anunţată de Winston Churchill. Spaţiul social suferea încă de pe urma distrugerilor, privaţiunilor şi chiar a proaspetelor forme de teroare care şi-au făcut loc mai ales în Europa de Est. Marile puteri îşi pregăteau popoarele pentru o nouă încrâncenare şi duşmănire. Demonizarea adversarului, tehnică tipică în strategiile propagandistice căpăta contur atât în SUA, cât şi în URSS. Americanii erau burghezi imperialişti cu intenţii agresive sprijinite de arme nucleare, în vreme ce ruşii erau comunişti periculoşi obsedaţi să îmbrace lumea în roşul tiraniei şi al sângelui disidenţilor. Călătoria pe care John Steinbeck a făcut-o în 1948, în URSS, s-a născut tocmai dintr-o nemulţumire faţă de portretul bipolar, subordonat antipatiilor politice, pe care noua ordine mondială părea să îl degaje. Împreună cu Robert Capa, fotograf profesionist, Steinbeck vizitează URSS, în încercarea de a documenta viaţa obişnuită a unui popor, dincolo de spectrul îngust al acţiunilor politice, amplu examinate de presa vremii. Dincolo de ce gândea Stalin, dincolo de mişcările de trupe şi testele atomice, chiar şi în URSS cu siguranţă trăiau oameni care petreceau, munceau, dansau şi discutau, care duceau o viaţă de zi cu zi despre care nimeni nu vorbea. Iar evident că asemenea subiecte nu erau consemnate jurnalistic nu doar pentru că banalităţi de acest gen n-aveau cum să stârnească interes de presă, ci pentru că tocmai în aceste mărunţişuri extrase din cotidianul popular se puteau întrezări asemănările între popoare, mai degrabă decât diferenţele. În existenţa omului obişnuit transpare umanitatea comună tuturor iar în acele vremuri de afirmare a identităţii ideologice distincte şi opozante, asemănările nu puteau fi decât tabuizate.

Steinbeck şi Capa documentează detaliat întreaga vizită din spaţiul sovietic, fără scepticism, fără prejudecăţi, dimpotrivă, cu umor şi curiozitate. Şi dacă s-au îngrijit să renunţe la ochelarii de cal, cei doi reporteri nu puteau trăi decât surprize autentice, unele plăcute, altele mai puţin plăcute. Desigur că sunt întâmpinaţi cu neîncrederea tipică regimurilor totalitare, în care verificarea permanentă este cuvânt de ordine. Nimic nu poate fi fotografiat, nici un rând nu poate părăsi telegraful fără a fi examinat mai întâi de responsabilii ruşi. De fapt, există doar  două elemente care compun diferenţele transparente în cotidian între americani şi sovietici: cultul faţă de autoritate (evident atât în adulaţia personalităţilor comuniste, cât şi în aprecierea rolului cenzurii), respectiv suspiciunea prezentă în toate relaţiile profesionale (suspiciune care naşte o birocraţie ce capătă adesea accente ridicole şi transformă intenţia de a da un telefon în străinătate, o călătorie cu avionul sau chiar o banală comandă la restaurant, într-o aşteptare exasperantă şi o senzaţie iritantă de izolare). În afara acestor diferenţe (importante fără îndoială), Steinbeck şi Capa află că “marele inamic” este de fapt un popor cât se poate de încântător.

Părăsind spaţiul apăsător al Moscovei, îndreptându-se spre Stalingrad şi apoi spre Ucraina, reporterii americani sunt întâmpinaţi de entuziasmul oamenilor patrunsi de eforturile de reconstrucţie şi de plăcerea de a-şi exprima identitatea. Ospitalitatea răsăriteană (de care nici românii nu sunt străini) îşi spune cuvântul în fiecare blid cu mâncare umplut ad infinitum, în fiecare invitaţie în casa localnicilor, în fiecare pahar de votcă ciocnit cu orice prilej, în fiecare salut zâmbitor adresat fără zgârcenie. Viaţa şi atitudinea ruşilor nu diferă prea mult de cea a locuitorilor altor ţări. Şi ei îşi iubesc familiile, ţara şi sunt mândri de realizările şi istoria lor. Şi ei vor să-i impresioneze pe străini şi să-i facă părtaşii propriilor bucurii şi necazuri. În plus, aşa cum surprinde Steinbeck, ruşii sunt un popor care îşi trage energia din speranţă şi sunt permanent preocupaţi de viitor. La Stalingrad, oraş aflat în ruine chiar şi după trei ani de la finalul războiului, locuitorii care ieşeau din bordeie, ca nişte creaturi ale subteranelor, se preocupau neobosiţi de ridicarea noilor edificii. Iar în Georgia, ţara cel mai puţin afectată de război, spiritul solidar nu este mai puţin impresionant: cetăţenii georgieni muncesc şi mai cu râvnă, simţindu-se responsabili pentru progresul întregii naţiuni.

Desigur că echipa de reporteri americani nu are nici timpul şi nici şansa să pătrundă în dedesubtul tragic al spaţiului sovietic: teroarea politică sau genocidul stalinist. Pe de altă parte, călătoria lui Steinbeck  subliniază faptul că viaţa în URSS nu se reduce la asemenea coordonate insuportabile, arătate mereu cu degetul de presa internaţională. În fapt, scriitorul american, prin jurnalul său de călătorie, demonstrează că ceea ce îi uneşte pe oameni, atunci când reuşeşti să depăşeşti barierele culturale şi ideologice, este mult mai solid şi mai durabil decât ceea ce îi desparte. De asemenea, fotografia narativă dar şi cea pe peliculă pe care vizitatorii o fac URSS-ului este cât se poate de memorabilă şi, din păcate depăşită: un popor animat de elanul reconstrucţiei, un popor care crede în promisiunea unui nou început, care are capacitatea de a-şi vindeca singur rănile de război, însufleţit de credinţa posibilităţii renaşterii patriei mamă. Astăzi, cel mai probabil ruşii se simt înşelaţi, deziluzionaţi de făgăduinţa iluzorie a acelor vremuri.

JURNAL RUSESC – John Steinbeck – Editura RAO, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

UNDE EŞTI TU, DE GAULLE, DOAMNE?

Francezii dovedesc adesea că afla o plăcere distinctă în a-şi exprima nemulţumirile, că au o natură protestară, că au vocaţia împotrivirii, savurează dramatismul ieşirilor în stradă şi polemica în articole inflamate. Nu s-ar putea spune că sunt nişte certăreţi agresivi ci mai degrabă apar a fi nişte revoluţionari romantici. Le place să se dedice unor cauze măreţe, să trăiască ataşamentul şi militantismul faţă de o idee pe care o consideră importantă, atmosfera începutului proaspăt şi  reinventarea continua a viitorului. Sunt cunoscute sezoanele grevelor franceze, perioada când cheful de protest găseşte repede pretextele care să-l pună în acţiune. Nici cartea lui Benoit Duteurtre nu debutează altfel, decât în cel mai pur spirit francez al opoziţiei. După ce naratorul, un împătimit al cafenelelor şi al gastronomiei pariziene, intră într-un local şi comandă tradiţionala maioneză cu ou, are neplăcuta surpriză să constate că proprietarul, în loc să scoată ingredientele delicioase, începe să preseze un tub cu produs industrial. Intolerabil şi scandalos! În Franţa să nu mai poţi gusta o maioneză franţuzească? Totul pare să se lege, aşa cum se întâmplă în Uniunea Europeană, de o anumită directivă de la Bruxelles, anume aceea a  Sosurilor Emulsifiate, care prevede, în numele igienei publice şi a normelor sanitare, ca prepararea unui asemenea sortiment popular să fie făcută în condiţii foarte precise şi greu de îndeplinit pentru micile cafenele. Maioneza este pusă în pericol de tirania birocratică! Europa îşi baga nasul, pare-se cu obrăznicie, în blidele franţuzeşti! În faţa unui asemenea afront trebuie luată atitudine publică, aşa că naratorul împreună cu un alt grup de cetăţeni semnează o petiţie de eliberarea gastronomiei franceze de sub opresiunea europeană! Acesta este doar începutul romanului plin de umor şi satiră al lui Benoit Duteurtre.

Lucrurile vor căpăta proporţii inimaginabile, atunci când petiţia maionezei care părea să pună în discuţie starea de servilism în care ajunsese naţiunea franceză avea să fie susţinută de o prezenţă surpriză. Într-o serie de apariţii televizate, impozanta figură, cu binecunoscuta caschetă militară a generalului de Gaulle, dispărut timp de 40 de ani îşi anunţă public solidaritatea faţă de partizanii bucătăriei franţuzeşti şi pornind de aici declanşează ofensiva de recâştigare a autonomiei şi a mândriei naţionale. Populaţia îşi reprimeşte salvatorul cu entuziasm, şi îmbrăţişează revoluţia pe care liderul Rezistenţei franceze, acum în vârstă de 120 de ani o pune în aplicare. Politica gaullistă postbelică este reinstituită, de la naţionalizarea utilităţilor, creşterea ajutorului social, limitarea profitului multinaţionalelor şi până la retragerea Franţei din NATO. Nici un francez nu rămâne marginalizat sau ignorat, bătrânul dar energicul general de Gaulle pare să fie la curent şi să susţină problemele contemporane: legalizarea marijuanei, ocrotirea comunităţilor de homosexuali şi promovarea multiculturalismului.

Dar Europa nu poate asista pasiv la schimbările care ameninţă fragila comunitate şi combate spiritul contestatar al francezilor cu propriile sale arme. Cheful de protest l-a reînscăunat pe de Gaulle (despre care nu e clar dacă este doar o sosie, dacă a fost decongelat după 40 de ani – aşa cum răspunde însă generalul la curiozităţile jurnaliştilor cu privire la supravieţuirea sa misterioasă: n-ar rost să căutăm nod în papură) tot cheful de protest îl poate răsturna. De la blocadă economică la invazie militară, cel mai eficient mijloc de a scoate în stradă un popor pasionat de revoluţie este să îi dai o nouă cauză pentru care să lupte… metoda reuşeşte cu brio, căci tehnologiile occidentale inaccesibile francezilor sub regimul gaullist schimbă repede dispoziţiile publicului, astfel că eroul naţional de ieri devine depăşitul preşedinte de azi. După răsturnarea lui de Gaulle, europenii ajung la concluzia că pericolul naţionalist desuet trebuie prevenit prin desfiinţarea statelor. Astfel, viitorul distopic imaginat de Duteurtre proiectează Franţa sub forma unor regiuni autonome, în care limba oficială e engleza infantilizată şi în care uniformizarea culturală atinge cote maxime.

Benoit Duteurtre vorbeşte despre problemele cât se poate de actuale, de la micile tiranii care ne guvernează viaţa modernă, prin reglementări excesive, prin hiperbirocratizare şi până la ameninţarea procesului de globalizare, aşa cum transpare ea în cotidian. Fără să adopte un partizanat serios şi critic la adresa progresului şi mondialzării valorilor, prozatorul francez preferă să ia o distanţă relaxată şi să desfăşoare cu ironie şi umor tensiunea instalată între polii globalizării şi cei ai păstrării specificului cultural şi naţional. Cadrul şi mijloacele care montează spectacolul: Franţa, respectiv întoarcerea generalului de Gaulle fac ca o temă cu o încărcătură cât se poate de gravă să se transforme într-un spectacol comic care scoate la iveală atât defecte cât şi virtuţi ale psihologiei unui popor. Romanul lui Duteurtre este un roman al căutării autenticităţii, într-o lume guvernată de repere cosmopolite, apanaj al culturii de masă. Nu e de neglijat dimensiunea satirică şi efectul amar al parabolei construite de prozatorul francez. Integritatea, sobrietatea, mândira naţională şi aversiunea faţă de liberalismul fără discernământ, întrupate în figura mesianică a generalului de Gaulle, eşuează în faţa momelilor sclipitoare, eficiente şi tentante ale tehnologiei apatride. Vechea Franţă ce-şi preţuia istoria, cultura şi autenticitatea se transformă într-o nouă Franţă gata să imite, să transforme şi să consume conform unui model străin, universal de altfel. Iar rezulatul extrem este cel imaginat în distopia de la finalul romanului: dispariţia memoriei colective, triumful uniformizării, traiul lejer la limita imbecilităţii şi refuzul istoriei… ca să nu mai vorbim de coşmarul pe care doar un francez îl poate trăi: preferinţa urmaşilor lui Descartes şi Voltaire pentru o frangleză de-a dreptul barbară.

INTOARCEREA GENERALULUI – Benoit Duteurtre – Editura Univers, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.