Arhiva pentru iulie, 2010

OPERA CA OGLINDĂ

La începutul anilor 90, apărea în România o carte cu un titlu sugestiv, parcă în prelungirea aştepărilor acelor luni postrevoluţionare: Schimbarea la faţă a României. Autorul ei, Emil Cioran era un personaj relativ necunoscut pentru publicul care trăise dincolo de cortina de fier. Conţinutul acelei cărţi l-a impus definitiv pe Cioran în conştiinţa românilor şi a redeschis discuţiile pe tema statutului culturii române, participând şi la amorsarea controversei privind orientările politice ale generaţiei interbelice de intelectuali. De atunci au trecut 20 de ani: operele lui Cioran au fost publicate în ediţii succesive, în vreme ce scandalul derapajului legionar al grupului Criterion s-a amplificat, productiv însă, în forma unei literaturi tot mai bogate pe această temă. Cum apare astăzi Cioran publicului nespecializat? Calificativele s-au adunat pe parcurs, una câte una, pe măsură ce popularitatea de acum reclamatului român a crescut. Un filosof ermetic, liric, blasfemiator, veninos, un individ obsedat de moarte care s-a salvat de la sinucidere prin scris, un gânditor aproape insuportabil de profund şi lucid, un intelectual insolit care nu acceptă premii, încă un ghinionist care a făcut alegeri de tinereţe greşite, un pasional teribil şi erudit sau încă un personaj care ne face cunoscută ţara peste hotare.

Între adulaţie, respect şi condamnare, opera şi destinul lui Emil Cioran exercită o neîncetată fascinaţie prin paradoxurile şi spectaculozitatea pe care le evidenţiază. În fond, cum a reuşit un necunoscut de la marginea Europei care s-a declarat un inamic fervent al gloriei, să atingă culmile celebrităţii, într-o ţară în care prestigiul este totul şi să fie aşezat alături de Kierkegaard, Nietzsche sau Wittgenstein, în galeria filosofiilor antisistematice care au dat expresie crizei europene a ultimilor 100 de ani? La această întrebare încearcă să răspundă cartea de faţă căutând, într-o sferă de cercetare şi-aşa inflamată de rechizitorii (care pun accentul pe trecutul şi excesele legionare ale lui Cioran) sau de apologii (care acceptă cu indulgenţă rătăcirile de tinereţe ale filosofului şi subliniază virtuţile sale de moralist ironic şi elegant) să păstreze o cale de mijloc a înţelegerii.

Volumul neterminat al Ilincăi Zarifopol Johnston (nepoata lui Paul Zarifopol, emigrată în SUA, ajunsă profesoară de literatura comparată la Universitatea Indiana) trebuia să aibă două părţi şi să exploreze cele două mari segmente biografice, reprezentative atât pe plan personal cât şi profesional, ale destinului lui Emil Cioran: anii formativi şi activitatea din România, pe de o parte, respectiv exilul şi stabilirea definitivă în Franţa pe de altă parte. Moartea prematură a autoarei a transformat structura volumului publicat de soţul Ilincăi Zarifopol, reţinând doar aspectele legate de viaţa lui Cioran petrecută în România, incluzând însă şi un jurnal al autoarei din perioada de documentare.

Capitolele urmăresc evoluţia din fragedă pruncie a lui Cioran, având ca principiu director de împărţire diferitele locuri în care acesta şi-a petrecut anii formativi… căci fiecare tranziţie geografică pare să fi marcat distinct parcursul intelectual şi psihologic al viitorului gropar al societăţii occidentale. În Răşinari, Cioran îşi trăieşte perioada paradisiacă, tulburată doar de dubla conştientizare a ceea ce va identifica mai târziu drept cădere în timp şi de dezrădăcinarea provocată de plecare la şcoala din Sibiu. Aici în oraşul săsesc, se confruntă Cioran cu primele insomnii, cu setea de cultură şi cu debutul sentimentului de captivitate şi înstrăinare. La Bucureşti dezechilibrul nervos i se adânceşte, căci plecând dintr-un oraş provincial, marginal şi totuşi imperial şi cu o burghezie cultivată, Cioran se trezeşte singur într-o mahala de proporţii, înconjurat de barbarisme, sărac şi mereu neconsolat de capcana istorică în care s-a trezit prins (odată cu Marea Unire din 1918, viitorul tinerilor transilvăneni începea să se împlinească în noua capitală valahă, în locul marilor oraşe din centrul Europei). În Bucureşti descoperă voluptatea suferinţei, pe urmele lui Pascal şi Nietezsche, îi cunoaşte pe Acterian, Ionesco, Vulcănescu, Eliade şi bineînţeles pe Nae Ionescu. Aici îşi publică la 21 de ani, prima lucrare, “Pe Culmile Disperării”. De la marcarea acestui moment, demersul Ilincăi Zarifopol Johnston capătă o pronunţată turnură analitică asupra operei lui Cioran. Dacă înaintea acestui moment, analiza autoarei a pus un accent puternic pe explorarea originilor familiale, psihologiei părinţilor, contextului istoric, după acest eveniment publicistic, greutatea interpretărilor biografice atârnă de lectura operelor semnate de Cioran. Premisa de la care pleacă autoarea este aceea că biografia lui Cioran este intim legată de opera sa, implict că observaţiile, temele şi desigur şi tonul pe care îl adoptă Cioran în fiecare din lucrările sale sunt revelatoare în privinţa transformărilor personale pe care acesta le suferă. O asemenea premisă nu este doar un truism şi nici o dovadă a vreunei erori psihologiste. Este un fundament metodologic implementat cu consecvenţă de autoare. Vorbim până la urmă de un gânditor care a imprimat scrisului valenţe terapeutice existenţiale, care a pornit fără echivoc de la planul experienţelor personale de fiecare dată când s-a aşezat în faţa foii de hârtie. Astfel că, analiza perioadelor petrecute la Berlin şi ultima vizită la Bucureşti înainte de exilul definitiv din Franţa corespund unor analize detaliate ale “Schimbării la faţă a României” şi ale lucrării “Lacrimi şi sfinţi” ultimele publicate în limba română în acele vremuri. În opinia autoarei, fiecare din aceste trei lucrări semnalează o etapă diferită din criza identităţii lui Emil Cioran: existenţială, politică şi religioasă, fiecare deschizând o fascinaţie frenetică faţă de virtuţile suferinţei apoi faţă de misticism. Este remarcabil şi pertinent felul în care Ilinca Zarifopol Johnston integrează episodul entuziasmului aparent naţionalist şi legionar exhibat în “Schimbarea la faţă a României” (şi felul în care se justifică până la urmă decizia lui Ciorna de a accepta republicarea după 1990 a lucrării care avea să îi atragă o mulţime de acuzaţii) nu ca un moment izolat de rătăcire din tinereţe, ci ca o expresie a unor preocupări şi frământări personale care depăşesc cu mult graniţa politicului şi care aveau să-l bântuie pe Cioran şi mai târziu. La momentul părăsirii ireversibile a Romaniei, cel care avea să ia prin surprindere Franţa, la sfârşitul anilor 40, urmând să primească aplauze din partea lui Maurois şi Nandeu nu mai era doar un glorificator al suferinţei cu tendinţe mistice (eşuate în plan politic şi religios) ci anunţa, prin exil şi ironie noile instrumente prin care urma să-şi asume critica Occidentului.

Partea a doua a lucrării, jurnalul Ilincăi Zarifopol Johnston dezvăluie câteva întâlniri inedite şi în acelaşi timp şocante, atât cu bătrânul Cioran, cât mai ales cu România văzută după aproape 20 de ani de la exil (Ilinca Zarifopol Johnston a emigrat în SUA la mijlocul anilor 70). O sensibilitate uşor de ofensat şi în acelaşi timp un spirit critic, în faţa căreia prezenţa unor personaje ca Liiceanu, Pleşu, Patapievici nu intimidează şi nici nu impresionează cu necesitate plăcut, Ilinca Zarifopol Johnston pare la prima vedere o domnişoară răsfăţată care se lamentează exagerat în faţa metamorfozelor unei Românii aflate în tranziţie. Să fie oare de vină gropile din asfalt şi lipsa de semnalizare a drumurilor publice care o fac cât pe ce să se accidenteze? Să fie lipsa de căldură din biblioteci în prag de iarnă? Să fie cerşetorii desculţi, rugina şi mizeria din oraşe, sentimentul general de nesiguranţă pe care ţi-l declanşează chiar şi arterele urbane principale? Să fie oare figurile dezamăgitoare ale aşa zişilor intelectuali (Liiceanu cu a sa teatralitate calculată, aronganţă vulgară şi comportament insultător, Pleşu un Falstaff bizantin obez, Patapievici un individ luat de valul faimei care are impresia că notorietatea trebuie să includă şi aventuri sexuale) care îi trezesc permanent suspiciuni? Să fie toate acestea la un loc? Jurnalul Ilincăi Zarifopol Johnston vă va provoca cu siguranţă câteva surprize serioase, concretizând portretul impresionant al unui bătrân aflat pe moarte şi al unei Românii cu chip schimonosit.

Volumul de faţă nu a fost tradus încă în româneşte iar preţul (158 RON) s-ar putea să vi se pară exagerat. Ne-am străduit să-l aducem în România şi să-l punem la dispoziţia publicului pentru că apreciem că aduce o perspectivă proaspătă, echilibrată şi accesibilă în explorarea biografiei dense în controverse a unui autor celebru, reprezentând în acelaşi timp şi un valoros document de epocă.

SEARCHING FOR CIORAN - Ilinca Zarifopol Johnston – Indiana University Press, 2009

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

Când citeşti un roman de Ryu Murakami e greu să nu cedezi tentaţiei de a te întreba: când urmează scenele şocante, când vom fi martorii desfăşurărilor violente? În scrieriele lui Murakami apariţia unor astfel de scene este o certitudine, o chestiune ce ţine mai degrabă de timp, decât de posibilitate. Romanele autorului japonez şi-au câştigat celebritatea pentru felul curajos şi expresiv în care proiectează lumile devianţilor, în care violenţa şi abuzul de substanţe sunt coordonate cât se poate de fireşti, deşi se dovedesc a fi doar modalităţi de eschivă sau de depăşire ale unor conflicte emoţionale insurmontabile. Dar aşa zisa atmosferă horror (cu accente puternice de thriller psihologic) care se instalează invariabil în scrierile autorului japonez nu este gratuită. Până la urmă, Murakami nu exploatează doar curiozităţile sinistre, morbide, nu urmăreşte doar să-şi  transforme cititorii în nişte voyeuri ai ororilor, ci apelează la sexualitate şi violenţă pentru a întregi un portret de societate contemporană, într-un decor asiatic. Neliniştea pe care o avem când citim scrierile lui Murakami trebuie să fie neliniştea în faţa consecinţelor ultime pe care viaţa în lumea de azi le aduce: înstrăinare, lipsă de comunicare, dependenţă, decepţie.

Personajele lui Murakami se mint adesea între ele şi pe ele însele şi au secrete şi intenţii nu tocmai onorabile. Aceste intenţii sunt adesea expresia unor vulnerabilităţi sau traumatisme emoţionale pe care personajele sunt sau nu sunt capabile să le recunoască, deşi efectele pe care aceste răni adânci le produc sunt transparente în comportamentul protagoniştilor şi greu de contestat. Nici edificiul relaţional al eroilor din “Audiţia” nu este lipsit de fisuri şi nu poate conduce decât la deznodăminte îngrozitoare. Şi, chiar dacă amprenta lui Murakami nu este recognoscibilă în cea mai pură formă de la început (două treimi din roman sunt lipsite de abundenţa violentă cu care Murakami şi-a obişnuit cititorii) ea se dezvăluie în cele din urmă. În Audiţia, spre deosebire de alte scrieri ale autorului japonez, injecţia cu scene şoc nu se administrează decât la final (şi atunci, într-o doză suficient de concentrată), dar există pe parcurs câteva elemente generale care o anticipează.

“Audiţia” este un roman în care o poveste de dragoste se termină prost, atât de prost încât pune la îndoială însăşi natura amoroasă a acestei poveşti. Aoyama este un bărbat trecut de 40 de ani, realizator de filme documentare, rămas văduv, tatăl unui băiat de 16 ani. Căsnicia sa n-a fost una model, marcată de infidelităţi şi de neglijenţe în creşterea copilului. După moartea soţiei, Aoyama se trezeşte total neputincios dar nu se abandonează depresiei ci înfruntă singurătatea prin apropierea de fiul său şi prin urmărirea unor obiective profesionale clare. La 7 ani de când a rămas văduv, după ce şi-a reparat relaţia cu propriul său fiu şi după ce visul profesional a fost împlinit, Aoyama are nevoie de un alt mijloc prin care să-şi uite singurătatea… colecţionatul obiectelor (prin acumulări materiale) sau senzaţiilor (prin sexul ocazional) nu mai sunt suficiente şi chiar dacă i se pare destul de complicat şi nu are prea multă tragere de inimă, Aoyama ia aminte la sfatul fiului său în privinţa recăsătoririi. Dar cum să găsească o parteneră pe măsură care să se dovedească şi educată (cunoştinţele de balet şi muzică clasciă sunt obligatorii) dar şi atractivă? Prietenul lui Aoyama vine cu o idee interesantă: să organizeze o audiţie pentru un pretins film, la care să cheme doar fetele cu profilul adecvat viitoarei neveste a lui Aoyama. În acest context o cunoaşte bărbatul ajuns la vârsta a doua pe Asami, o tânără misterioasă de care se îndrăgosteşte destul de repede. O prezenţă plăcută, deschisă, frumoasă dar fără prea multe referinţe şi care dă declaraţii despre trecutul ei care nu se verifică în totalitate, Asami se dovedeşte a fi mai interesată de Aoyama decât de film.

Relaţia urmează un parcurs decent, cu întâlniri periodice şi tot mai plăcute între cei doi. Premisele de la care au pornit însă au fost înşelătoare: Aoyama păstrează mereu pretextul audiţiei, la mai toate întâlnirile şi nu vorbeşte despre viaţa sa personală, în vreme ce Asami îşi umbreşte inocenţa aparentă prin confesiuni care dezvăluie un trecut întunecat, o copilărie marcată de maltratări şi abuzuri. Soseşte şi momentul critic în care protagoniştii renunţă să se mai înşele, când jocul seducţiei are şanse să se transforme într-o relaţie serioasă… Aoyama caută o nevastă iar Asami nu e complet dezinteresată. Dar sinceritatea nu este dusă până la capăt. Aoyama omite un detaliu legat de viaţa sa personală în vreme ce Asami are o formă cel puţin bizară de a înţelege iubirea necondiţionată. Amândoi sunt însetaţi afectiv… doar că Aoyama nu ştie unde să se oprească şi caută afecţiunea pe terenuri riscante, în vreme ce Asami nu ştie să o primească şi dovedeşte, într-o serie de acţiuni surpinzătoare şi sinistre ce caută ea de fapt într-o relaţie cu un bărbat.

Manipulând o serie de stereotipii caracteriale (bărbatul în criza vârstei de mijloc, tânăra cu dublu comportament de înger şi demon, inocentul şi ignorantul care grăieşte adevărul pe care cei vizaţi nu-l iau în seamă) Murakami reuşeşte totuşi să pună în scenă un thriller interesant care îi va răsplăti pe cei cât de cât răbdători (romanul nu are mai mult de 200 de pagini) şi cu mărcile caracteristice ale scriitorului japonez: desfăşurări violente originale dar şi câteva aluzii la simptomele societăţii contemporane.

AUDIŢIA – Ryu Murakami – Editura Polirom, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

VINOVĂŢIA PARVENITULUI

Este o tipologie umană nemuritoare, atât în literatură, cât şi în viaţa de zi cu zi. Reprezentaţii ei ocupă scena indiferent de perioada istorică şi caută mereu mai mult decât au. Astăzi, în România îi regăsim, mai tineri sau mai în vârstă, la evenimentele mondene, în mall-urille pe unde plimbarea săptămânală a căpătat dimensiunile unui ritual cu mai multe semnificaţii sau chiar în parcarea din oraş, într-o maşină luxoasă, blocând accesul altor şoferi. Preocupaţi în permanenţă de imagine, investind în haine, în accesorii şi chiar în grupurile de oameni pe care le frecventează, cu ambiţii şi orgolii nemăsurate, pentru care bunul simţ este o chestiune opţională, în măsura în care poate servi scopurilor egoiste parveniţii sunt uşor de recunoscut, adesea greu de evitat. Plecăm capul dezaprobator dacă îi întâlnim, zâmbim sau ne pierdem cu firea, când îi vedem ahtiaţi de acumulare şi de recunoaştere prin orice mijloace. Îi privim cu un aer amuzat sau, dimpotrivă, cât se poate de grav.

În literatură ei reprezintă materialul solid pentru satirizarea moravurilor din orice epocă.  În lumea ficţiunii destinele parveniţilor pot avea traiecte deosebite şi interesante: parvenitul autentic care reuşeşte stârneşte un comic amar, prin dimensiunea eforturilor pe care le depune disproporţionate în raport cu micimea scopurilor urmărite (ilustrativ în acest sens este George Duroy, eroul din Bel-Ami), în vreme ce parvenitul incomplet poate trăi o adevărată tragedie, când suferă de o pasiune, o slăbiciune pe care nu o poate controla (cum este cazul lui Julien Sorel, în Roşu şi Negru), incompatibilă cu atitudinea calculată şi rece  care îl duce în cele din urmă la pierzanie. Dar în afară de comic şi tragic, existenţa parvenitului poate fi dominată şi de dramatic. Cu condiţia ca personajul care se străduieşte să-şi parcurgă cocoţarea pe scara socială să nu-şi fi pierdut dramul de conştiinţă undeva, într-o tufă, pe drum. În romanul lui John Braine avem de-a face cu un conflict interior destul de transparent şi recurent, deşi nu neapărat foarte intens. Cu alte cuvinte, parveniţii păstrează şi ei o latură umană şi critică în raport cu propriile lor acţiuni, sunt capabili de sentimente autentice şi sunt tentaţi din când în când să trăiască şi altfel decât în vederea unei acumulări materiale. Problema e că nu au curajul moral să îmbrăţişeze astfel de oferte de destin şi cedează până la urmă flămânzelii hedoniste.

Suntem la debutul anilor 50, într-o Anglie aflată în plină reconstrucţie. O parte a alimentelor se dă încă pe cartelă şi urmele războiului îşi fac simţite prezenţa. Joe Lampton, un tânăr aviator demobilizat, scăpat dintr-un lagăr de prizonieri, îşi părăseşte oraşul natal, un loc sărăcăcios şi prăfuit (în care şi o sărbătoare cum este Crăciunul părea ruşinată faţă de locuitori, pentru că aducea o risipă de bani) pentru un post la serviciul financiar din primăria mult mai strălucitoarei urbe Warley. Găzduit de o familie respectabilă, într-un cartier plin de tentaţii Joe dezvoltă, încă de la sosire, o poftă nemăsurată pentru traiul uşor şi luxos. Posibilităţile sale de ascensiune sunt limitate: origine modestă, fără merite deosebite în război, fără o educaţie aleasă, fără recomandări de nici un fel. Ciocnirea cu reprezentaţii elitei va fi dureroasă, atâta timp cât domnii din clasele sociale înalte îl tratează cu o superioritate naturală şi, în acelaşi timp, cât se poate de subtilă.

Bărbat atractiv şi cu şarm, Joe începe să-şi folosească aceste atuuri în vederea unei ascensiuni saltatorii, spre cerul bogaţilor. Cum altfel, decât pornind la vânătoarea fiicei unui industriaş bogat, Susan, în vederea unei căsătorii mai mult decât satisfăcătoare? Dar Joe va trebui să se lovească de rivalul mult mai plin de resurse, Jack Wales, fiul unui alt industriaş, educat la Cambridge şi erou de război. În acelaşi timp, Joe va întreţine o relaţie sincopată şi cu o femei mai în vârstă, Alice. Fiecare dintre cele două legături pretins amoroase are ceva diferti de oferit.  Susan este o adolescentă mustind de naivitate şi inocenţă, amintind de Dora Spenlow, soţia copiliţă a lui David Copperfield. Joe o doreşte pe Susan pentru că, alături de ea îşi poate recupera tinereţea pierdută în război, se poate reinventa ca un tânăr lipsit de ororile bătăliei dar şi de vitregiile modestei origini sociale. Susan este, desigur şi un trofeu, o victorie simbolică în faţa elitei care l-a tratat pe fostul aviator cu indiferenţă. Dar viaţa alături de un trofeu  stârneşte însingurare, iar aceasta poate fi alinată doar în prezenţa lui Alice, femeia mult mai matură, independentă în gândire şi acţiune, ajunsă însă în criza vârstei de mijloc (care iată, nu este doar un apanaj masculin). Din păcate, Alice este căsătorită şi nu îi satisface lui Joe nici pe departe ambiţiile de parvenire, oricât confort afectiv, intelectual sau sexual i-ar oferi. Problema cea mai mare a lui Joe şi, de fapt problema parvenitului în general, este aceea că se dovedeşte a fi perpetuu nemulţumit de propria sa situaţie  şi, în acelaşi timp, mult prea nerăbdător să ajungă mai sus. Deşi a plecat dintr-o familie de muncitori, dintr-o provincie prăfuită şi a reuşit să păstreze un post respectabil (intelectual am putea spune) într-un oraş mai răsărit, Joe se priveşte pe sine tot ca un sclav, doar ca un sclav cu un preţ mai ridicat, fără să remarce vreo diferenţă esenţială între el şi un lucrător de uzină. Când tatăl lui Susan îi va face o propunere neaşteptată lui Lampton şi când Joe va trebui să aleagă între Alice şi Susan, tânărul aspirant va trăi un moment revelator legat de constituţia morală a clasei spre care a jinduit o lungă perioadă de timp. Drama lui Joe va fi aceea că se va dovedi a fi un parvenit capabil să distingă între bine şi rău, capabil să resimtă vinovăţia faptelor pe care le-a împlinit.

Pe lângă trăsăturile generale pe care romanul lui Braine le degajă, relativ la tipologia etern umană a parvenitului, “Drumul spre înalta societate” se dovedeşte şi un fidel portret de epocă, al unei Anglii conservatoare şi rigide, puternic stratificată social, cultivând obsesia de clasă.

DRUMUL SPRE ÎNALTA SOCIETATE – John Braine, Editura Litera – Jurnalul Naţional, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

O POVESTE RELEVANTĂ

După 1989, odată cu încercările post-traumatice de a restabili un adevăr istoric falsificat şi mascat, au apărut pe piaţa de carte o mulţime de jurnale şi de biografii ale opozanţilor regimului comunist. Cei chinuiţi în umbră au păşit în lumină, pentru a povesti lumii despre grozăviile petrecute sub o guvernare opresivă. Dacă fiecare ţară din Europa de Est şi-a avut proprii disidenţi iar în unele din aceste spaţii s-au închegat chiar mişcări politice organizate, totuşi numai în România se poate vorbi de o formă poate mai puţin eficientă de protest, dar neîndoielnic curajoasă şi anume rezistenţa armată în munţi a unor grupuri care au fost în cele din urmă înfrânte (deşi au supravieţuit aproape 10 ani) de încăpăţânarea metodică a Securităţii. Povestea acestor revoltaţi din vremea obsedantului deceniu şi a complicilor lor se desfăşoară emoţionant în două mărturii cuprinse în volumul intitulat: “Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara”.

Urmărind prefaţa semnată de Gabriel Liiceanu, la apariţia primei ediţii a acestei lucrari (în 1993), putem degaja o serie de justificări relative la publicarea unui astfel de volum într-un anumit moment din istoria postdecembristă a României. La nici 4 ani de la căderea regimului comunist, România încă avea nevoie de o altă istorie, de ceea ce Gabriel Liiceanu numeşte “istoria crimei generalizate şi a rezistenţei la crimă – ignorată, interzisă şi tăcută”. O asemenea istorie nu putea fi scrisă, în acei primi ani tulburi ai tranziţiei, decât de victimele mutilate (fizic sau psihic) de biciul aspru comunist. O asemenea istorie trebuia să uşureze sufletul încărcat de suferinţe al celor striviţi şi, în acelaşi timp, să ridice părul în cap şi să îngheţe bătăile inimii tuturor celor care n-au avut ocazia să pătrundă în culisele pline de oroare ale regimului. Pe lângă nevoia dezvoltării unui alt tip de istorie (despre care Liiceanu aprecia că de abia începea să fie scrisă), publicarea poveştii Elisabetei Rizea putea fi privită şi ca o altă formă de justiţie. Dacă, în primii ani de la revoluţie, mulţi din călăii vechiului regim încă nu-şi primiseră pedeapsa (şi nici nu existau speranţe prea mari că vor fi vreodată judecaţi), deci suferinţele victimelor nu puteau fi răscumpărate (nici măcar după atâţia ani, cu întârziere şi incomplet) prin recunoaşterea şi pedepsirea criminalilor, singurul act prin care toţi cei afectaţi mai puteau spera la o formă de consolare rămânea spovedania şi uşurarea. Prin tiparirea mărturisirii Elisabetei Rizea şi pe cea a lui Cornel Drăgoi, Gabriel Liiceanu invita publicul anilor 90 la ascultare (dreptul inalienabil pe care victimele comunismului îl câştigaseră îndată după instaurarea democraţiei, un drept care obligă moral pe neştiutori să ia aminte). Editura Humanitas propunea, în 1993, recuperarea memoriei ca o altă formă de dreptate, amplificarea glasului celor care au suferit, ca el să ajungă în conştiinţa publică, să scoată în evidenţă petele de sânge ale unui regim spălat prea mult timp cu detergent propagandistic.

Aşadar, în 1993, nevoia faţă de o istorie alternativă şi faţă de justiţie motiva apariţia editorială a unor mărturisiri zguduitoare. De atunci, au trecut 17 ani şi cercetarea ultimei jumătăţi de secol s-a îmbogăţit simţitor. Etapa sentimentală a lăsat loc etapei de investigaţie riguroasă. O mulţime de cărţi au dezvăluit sistematic impactul unui regim tiranic asupra întregii societăţi O mare parte a torţionarilor au fost recunoscuţi şi condamnaţi (chiar dacă postum). Într-o oarecare măsură nevoile care au justificat apariţia volumului acum 17 ani au fost satisfăcute (deşi trebuie să ne păstrăm prudenţi în privinţa unor asemenea aprecieri). Edificiul istoriei alternative a devenit mai trainic şi justiţia (măcar în plan moral) a fost realizată. De ce a ales atunci Editura Humanitas să republice, în colecţia “20 de ani în 20 de cărţi” povestea Elisabetei Rizea? Doar pentru a marca oglindirea unei stări şi a unor nevoi naţionale de la un anumit moment? Probabil, însă există şi o alta  relevanţă prezentă a unei asemenea poveşti. Exerciţiul restituirii memoriei, pe care cartea l-a oferit a fost îndeplinit… o dată, pentru câteva generaţii. El trebuie însă să devină permanent, să fie alături de fiecare generaţie care se naşte în libertate. Pentru tinerii de astăzi, cei care au împlinit vârsta editurii conduse de Gabriel Liiceanu, Elisabeta Rizea nu este un nume care să spună prea multe. Femeia simplă care a fost de două ori condamnată (o dată la 6 ani şi o dată la 25 de ani) pentru sprijinirea grupului Arsenescu-Arnăuţoiu (luptătorii anticomunişti din munţi în anii 50), ţăranca fără prea multă şcoală dar cu un spirit de neînfrânt care a mâncat porumb alături de rege, care a cunoscut-o pe nevasta generalului Antonescu, căreia i s-a răpit o lume, care a văzut moartea cu ochii de nenumărate ori, este un nume ca oricare altul pentru generaţiile actuale. Dar, atâta timp cât la începutul anilor 90 persista pericolul neputinţei de a ierta, prin ceea ce Gabriel Liiceanu numeşte “eterna ţinere de minte a răului”, astăzi suntem mai aproape, în ceea ce priveşte generaţiile tinere, de păcatul uitării în imediat. Suferinţele Elisabetei Rizea şi cele ale lui Cornel Drăgoi îndurate în anii de detenţie, în bătăile, carcera, interogatoriile de la Jilava sau de la Piteşti, în pustietatea Bărăganului sau a Deltei pot ajunge la urechea celor care au uitat sau a celor care nici nu habar de cum s-a născut o Românie ce-şi poartă şi astăzi cicatricile morale şi psihologice la vedere.

Cadoul minunat pe care o editură îl oferă publicului la aniversare, prin această reeditare nu este important doar ca expresie a unor nevoi naţionale postdecembriste, doar prin faptul că oferă istoria nefalsificată, aşa cum a fost ea trăită de câţiva oameni simpli ci mai ales pentru că restituie unui popor modele de atitudine şi moralitate exemplară: Elisabeta Rizea şi Cornel Drăgoi figuri integre şi verticale într-o lume populată de oportunism şi sălbăticie. Nevoia de asemenea figuri nu dispare niciodată.

POVESTEA ELISABETEI RIZEA DIN NUCSOARA – relatări culese de Irina Nicolau şi Theodor Niţu – Editura Humanitas, 2010 (ediţia a 2-a)

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.