DE LA PESIMISM LA OPTIMISM
Una din primele senzaţii pe care le ai când deschizi cartea lui Yalom este cea de deja-vu. Şi nu doar pentru că autorul american propune o întâlnire tot cu un mare filosof de secol XIX, care de data aceasta nu plânge, ci mai degrabă oferă soluţii, ci pentru că debutează cu vestea unei morţi anunţate. Julius, un profesor şi un psihoterapeut de succes află, în amurgul vieţii, că urmează să fie răpus de cancer. Un om care se gândeşte prea puţin la moarte primeşte vestea că va fi o victimă sigură. Da, pare un început demn de „Moartea lui Ivan Ilici„. Doar că în loc să se amăgească, să fugă de realitatea dezarmantă, Julius apucă repede taurul de coarne şi se confruntă cu întrebările esenţiale: am trăit cum trebuie? A avut sens ce am făcut? De aici, Julius face ce eroul lui Tolstoi nu a mai avut timp să facă: să se asigure că toate eforturile sale până la această vârstă nu au fost lipsite de semnificaţie şi să descopere felul în care merită să-şi trăiască ultimul an de viaţă.
După cum remarcă Julius, eforturile sale au fost importante în măsura în care i-au ajutat pe ceilalţi să trăiască mai bine, să-şi găsească sensul în viaţă. Dar pe cei pe care nu i-a ajutat? Sunt eşecurile sale profesionale un motiv de angoasă, la vârsta bilanţului? Da, pentru că ele aruncă o umbră puternică asupra credibilităţii şi veridicităţii terapiei pe care a oferit-o, pun la îndoială metoda şi posibilităţile de a-şi îndeplini misiunea pe care şi-a ales-o (anume de a-i sprijini pe ceilalţi să trăiască experienţa armoniei cu ei înşişi). Calea de liniştire este întâlnirea cu pacienţii asupra cărora terapia n-a avut efect. Dintre aceştia, Julius îl alege pe Philip, un tânăr chimist cu tulburare obsesiv sexuală care renunţase la terapie cu mai mulţi ani în urmă. Ce surpriză va trăi psihoterapeutul când va afla că Philip, acum profesor universitar şi consilier filosofic (cu aspiraţii de terapeut), se considera vindecat după o cură intensă în compania înţelepciunii europene mai ales sub îndrumarea spirituală a lui Arthur Schopenhauer. Doritor să îi afle miraculoasa poveste, Julius e de acord să-i asigure supervizarea lui Philip (pentru ca acesta să poată deveni psihoterapeut), cu condiţia ca fostul său pacient să participe la terapia de grup pe care Julius o conducea. Astfel ajunge Philip să-i cunoască pe Tony, tâmplarul coleric cu probleme casnice, Gill, afaceristul dominat de un viciu necruţător şi o soţie pe măsură, Bonnie tânăra lipsită de stimă de sine, Stuart, un pediatru îngheţat emoţional, Rebecca, frumuseţea întruchipată care se teme că nu are altceva de oferit şi Pam, infirmiera sufletelor rănite, incapabilă să scape de obsesia faţă de fostul amant. De aici începe o poveste frumoasă, povestea puterii terapeutice a grupului de care vor beneficia toţi participanţii.
Şi totuşi, unde apare Schopenhauer, care este soluţia care dă titlul romanului? Peste tot, am putea spune. În mottoul care deschide fiecare capitol al cărţii, în expunerile biografice pe care le oferă autorul, alternând povestea grupului şi mai ales în comportamentul lui Philip care pare a fi o copie destul de fidelă, transportată în secolul XX a filosofului german. Yalom nu se teme de concurenţă, consilierea filosofică pe care Philip o pretinde că o poate oferi, ca formă de terapie este la fel de legitimă ca şi terapia pe care o oferă Julius – cu condiţia ca ea să te ajute să înfrunţi viaţa, mai degrabă decât să fugi de ea.
Dacă, aşa cum a surprins Schopenhauer, viaţa este doar o roată a suferinţei pe care ne învârtim (mereu animaţi de dorinţă şi temperaţi de plictiseală), o căutare continuă a fericirii pe care n-o atingem ce ne mai rămâne de făcut? Dacă suntem sortiţi să rămânem nemulţumiţi iar vânătoarea de posesii şi a acceptării din partea celorlalţi nu face decât să ne adâncească suferinţa, dacă moartea ne urmăreşte iar noi căutăm, prin tot ceea ce facem să uităm şi să fugim (zadarnic) de ea, cum putem să o scoatem la capăt? Dramele particulare ale participanţilor la terapia lui Julius pot fi circumscrise, aşa cum surprinde Philip în mai multe rânduri, interogaţiilor generale făcute de Schopenhauer şi folosite pentru a ilustra ideea că viaţa alături de ceilalţi şi pentru ceilalţi este o sursă continuă de durere. Preocuparea majoră care transpare din discuţiile grupului este: cum să trăim?
Putem vorbi de două soluţii ale lui Schopenhauer la această întrebare. Una dintre ele este ilustrată de scrierile de tinereţe ale filosofului german şi de răspunsurile lui Philip din faza iniţială a terapiei şi se referă la detaşare completă, la renunţare, la subminare a naturii umane care este doar o tânjire de nepotolit după lucruri vremelnice, la concentrare exclusivă pe propria evoluţie intelectuală, astfel încât să preţuim mai degrabă ce suntem, decât ce avem sau ceea ce cred ceilalţi despre noi. Aceasta este soluţia cu care Philip şochează grupul, căci fostul obsedat sexual pare să-şi fi învăţat lecţia bine: este incapabil să sufere sau să empatizeze, e inteligent, indiferent, complet raţional şi imun la orice simpatii şi antipatii exprimate. Dar refuzând suferinţa şi contactul cu oamenii, Philip refuză şi prietenia, iubirea, plăcerea… din actor se transformă în observator… el trăieşte ocolind viaţa. Aşa cum urmează să afle însă Philip, mai există o a doua soluţie a mentorului său, pe urmele căreia se destăinuie secretele funcţionării terapiei de grup. Înainte să moară, în scrierea care l-a făcut celebru (după o viaţă petrecută în anonimat şi neajunsuri) Schopenhauer a remarcat că oamenii sunt interconectaţi prin potenţialul comun de a experimenta durerea şi că, pe cât de lamentabilă şi tragică este viaţa, avem soluţii pragmatice să o înfruntăm, atâta vreme cât suntem colegi de suferinţă şi ne sprijinim unii pe alţii prin toleranţă, răbdare şi îngăduinţă. De la indiferenţa care îl ţinea departe de suferinţă dar şi într-o stare de criogenie interioară, Philip află, după experienţa din corul nefericiţilor că poţi să trăieşti în linişte şi altfel decât evitând viaţa, că între a fi devorat de impulsuri şi a nu avea nici un impuls există întotdeauna o cale de mijloc.
Yalom oferă în romanul său o pledoarie, prin mijloace literaturizante, pentru terapia de grup, terapie pe care a practicat-o îndelung şi pe care a teoretizat-o în multe lucrări. În acelaşi timp, Yalom face terapie cu filosofii şi îşi descoperă, în acest demers, fundamente teoretice solide pentru propria profesie. Eforturile lui Julius îndreptate spre Philip pot fi văzute ca o terapie adresată însuşi filosofului Schopenhauer de care acesta nu a avut parte şi de care poate că ar fi avut nevoie… asta nu înseamnă că ce a spus Schopenhauer nu-şi păstrează valabilitatea (că filosofia sa este doar expresia unei nevroze particulare). Yalom e suficient de inteligent încât să facă distincţia între contextul genezei şi cel al întemeierii (în acest caz validitatea unei teorii poate fi independentă de bolile de care suferă autorul ei). Dar dacă Schopenhauer a reuşit prin strădanii proprii să caute, înainte să moară, o reconciliere cu viaţa, Philip parcurge traiectoria de gândire a celebrului filosof (de la tinereţe la bătrâneţe) prin asistenţa terapiei de grup, ajungând la o destinaţie mult mai luminoasă. De la egoism şi dispreţ faţă de ceilalţi la împăcare cu sine, acceptare a vulnerabilităţii şi la relaţionare… iată doar una din transformările pe care Yalom le surprinde pe viu în acest minunat roman care, în ciuda titlului şi a temelor tratate, plezneşte pur şi simplu de optimism.
SOLUŢIA SCHOPENHAUER – Irvin D. Yalom – Editura Vellant, 2010
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
