Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara

19/07/2010

O POVESTE RELEVANTĂ

După 1989, odată cu încercările post-traumatice de a restabili un adevăr istoric falsificat şi mascat, au apărut pe piaţa de carte o mulţime de jurnale şi de biografii ale opozanţilor regimului comunist. Cei chinuiţi în umbră au păşit în lumină, pentru a povesti lumii despre grozăviile petrecute sub o guvernare opresivă. Dacă fiecare ţară din Europa de Est şi-a avut proprii disidenţi iar în unele din aceste spaţii s-au închegat chiar mişcări politice organizate, totuşi numai în România se poate vorbi de o formă poate mai puţin eficientă de protest, dar neîndoielnic curajoasă şi anume rezistenţa armată în munţi a unor grupuri care au fost în cele din urmă înfrânte (deşi au supravieţuit aproape 10 ani) de încăpăţânarea metodică a Securităţii. Povestea acestor revoltaţi din vremea obsedantului deceniu şi a complicilor lor se desfăşoară emoţionant în două mărturii cuprinse în volumul intitulat: “Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara”.

Urmărind prefaţa semnată de Gabriel Liiceanu, la apariţia primei ediţii a acestei lucrari (în 1993), putem degaja o serie de justificări relative la publicarea unui astfel de volum într-un anumit moment din istoria postdecembristă a României. La nici 4 ani de la căderea regimului comunist, România încă avea nevoie de o altă istorie, de ceea ce Gabriel Liiceanu numeşte “istoria crimei generalizate şi a rezistenţei la crimă – ignorată, interzisă şi tăcută”. O asemenea istorie nu putea fi scrisă, în acei primi ani tulburi ai tranziţiei, decât de victimele mutilate (fizic sau psihic) de biciul aspru comunist. O asemenea istorie trebuia să uşureze sufletul încărcat de suferinţe al celor striviţi şi, în acelaşi timp, să ridice părul în cap şi să îngheţe bătăile inimii tuturor celor care n-au avut ocazia să pătrundă în culisele pline de oroare ale regimului. Pe lângă nevoia dezvoltării unui alt tip de istorie (despre care Liiceanu aprecia că de abia începea să fie scrisă), publicarea poveştii Elisabetei Rizea putea fi privită şi ca o altă formă de justiţie. Dacă, în primii ani de la revoluţie, mulţi din călăii vechiului regim încă nu-şi primiseră pedeapsa (şi nici nu existau speranţe prea mari că vor fi vreodată judecaţi), deci suferinţele victimelor nu puteau fi răscumpărate (nici măcar după atâţia ani, cu întârziere şi incomplet) prin recunoaşterea şi pedepsirea criminalilor, singurul act prin care toţi cei afectaţi mai puteau spera la o formă de consolare rămânea spovedania şi uşurarea. Prin tiparirea mărturisirii Elisabetei Rizea şi pe cea a lui Cornel Drăgoi, Gabriel Liiceanu invita publicul anilor 90 la ascultare (dreptul inalienabil pe care victimele comunismului îl câştigaseră îndată după instaurarea democraţiei, un drept care obligă moral pe neştiutori să ia aminte). Editura Humanitas propunea, în 1993, recuperarea memoriei ca o altă formă de dreptate, amplificarea glasului celor care au suferit, ca el să ajungă în conştiinţa publică, să scoată în evidenţă petele de sânge ale unui regim spălat prea mult timp cu detergent propagandistic.

Aşadar, în 1993, nevoia faţă de o istorie alternativă şi faţă de justiţie motiva apariţia editorială a unor mărturisiri zguduitoare. De atunci, au trecut 17 ani şi cercetarea ultimei jumătăţi de secol s-a îmbogăţit simţitor. Etapa sentimentală a lăsat loc etapei de investigaţie riguroasă. O mulţime de cărţi au dezvăluit sistematic impactul unui regim tiranic asupra întregii societăţi O mare parte a torţionarilor au fost recunoscuţi şi condamnaţi (chiar dacă postum). Într-o oarecare măsură nevoile care au justificat apariţia volumului acum 17 ani au fost satisfăcute (deşi trebuie să ne păstrăm prudenţi în privinţa unor asemenea aprecieri). Edificiul istoriei alternative a devenit mai trainic şi justiţia (măcar în plan moral) a fost realizată. De ce a ales atunci Editura Humanitas să republice, în colecţia “20 de ani în 20 de cărţi” povestea Elisabetei Rizea? Doar pentru a marca oglindirea unei stări şi a unor nevoi naţionale de la un anumit moment? Probabil, însă există şi o alta  relevanţă prezentă a unei asemenea poveşti. Exerciţiul restituirii memoriei, pe care cartea l-a oferit a fost îndeplinit… o dată, pentru câteva generaţii. El trebuie însă să devină permanent, să fie alături de fiecare generaţie care se naşte în libertate. Pentru tinerii de astăzi, cei care au împlinit vârsta editurii conduse de Gabriel Liiceanu, Elisabeta Rizea nu este un nume care să spună prea multe. Femeia simplă care a fost de două ori condamnată (o dată la 6 ani şi o dată la 25 de ani) pentru sprijinirea grupului Arsenescu-Arnăuţoiu (luptătorii anticomunişti din munţi în anii 50), ţăranca fără prea multă şcoală dar cu un spirit de neînfrânt care a mâncat porumb alături de rege, care a cunoscut-o pe nevasta generalului Antonescu, căreia i s-a răpit o lume, care a văzut moartea cu ochii de nenumărate ori, este un nume ca oricare altul pentru generaţiile actuale. Dar, atâta timp cât la începutul anilor 90 persista pericolul neputinţei de a ierta, prin ceea ce Gabriel Liiceanu numeşte “eterna ţinere de minte a răului”, astăzi suntem mai aproape, în ceea ce priveşte generaţiile tinere, de păcatul uitării în imediat. Suferinţele Elisabetei Rizea şi cele ale lui Cornel Drăgoi îndurate în anii de detenţie, în bătăile, carcera, interogatoriile de la Jilava sau de la Piteşti, în pustietatea Bărăganului sau a Deltei pot ajunge la urechea celor care au uitat sau a celor care nici nu habar de cum s-a născut o Românie ce-şi poartă şi astăzi cicatricile morale şi psihologice la vedere.

Cadoul minunat pe care o editură îl oferă publicului la aniversare, prin această reeditare nu este important doar ca expresie a unor nevoi naţionale postdecembriste, doar prin faptul că oferă istoria nefalsificată, aşa cum a fost ea trăită de câţiva oameni simpli ci mai ales pentru că restituie unui popor modele de atitudine şi moralitate exemplară: Elisabeta Rizea şi Cornel Drăgoi figuri integre şi verticale într-o lume populată de oportunism şi sălbăticie. Nevoia de asemenea figuri nu dispare niciodată.

POVESTEA ELISABETEI RIZEA DIN NUCSOARA – relatări culese de Irina Nicolau şi Theodor Niţu – Editura Humanitas, 2010 (ediţia a 2-a)

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *