Arhiva pentru iulie, 2010

JUSTIŢIA E COMPLICATĂ

La fel ca medicii, juriştii se dovedesc a fi o sursă inepuizabilă de poveşti memorabile. De ce? Ambele profesii au de a face cu câteva din cele mai importante coordonate care ne definesc viaţa: sănătatea pe de o parte, libertatea şi siguranţa pe de altă parte. Sunt bunuri de mare preţ pentru oricine, sunt bunuri pentru care oamenii sunt dispuşi să ducă cele mai acerbe bătălii. În spitale medicii îşi pun mintea la contribuţie pentru a depista inamicii cei mai ascunşi şi mai mărunţi ai corpului, în vreme ce pacienţii se oferă adesea să încerce cele mai neconvenţionale forme de terapie. În secţiile de poliţie, cei însărcinaţi să apere legea duc, de asemenea, o vânătoare neobosită pentru a-i prinde pe cei ce ne pun siguranţa şi libertatea în pericol. În acelaşi timp, cei aduşi în faţa tribunalului caută, prin intermediul avocaţilor, să se păstreze departe de gratii şi de pedepse. Cu cât suntem mai ataşaţi faţă de anumite valori cu atât mai intens le vom apăra… iar pe baza acestei relaţii deosebite pe care o avem cu sănătatea sau cu libertatea se nasc poveştile incredibile de supravieţuire sau de dovedire a (ne)vinovăţiei.

Fascinante în aceste poveşti sunt atât proporţia eforturilor depuse de ambele părţi (medic-pacient, poliţist-suspect, procuror-avocat) – miza este întotdeauna mare- dar şi caracterul detectivist al ambelor tipuri de investigaţii… recentul serial House M.D. ilustrează poate cel mai bine dimensiunea poliţistă a muncii de diagnostician. Cât despre cercetările celor implicaţi în apărarea legii, se înţelege că ele stau întotdeuna sub semnul vânătorii şi al dezlegării enigmelor. Poveştile medicilor şi ale juriştilor sunt spectaculoase pentru că pun în scenă un duel în care câştigă cel mai inteligent şi mai ingenios. 

Interesul pentru relatările poliţiste poate fi stârnit şi de altceva decât de caracterul lor cinegetic. Putem citi volumele lui Traian Tandin (dacă vrem întâmplări adevărate), colecţii de descrieri ale unor anchete complicate, ale unor criminali celebri şi cruzi sau, dimpotrivă, neglijenţi şi naivi dacă vrem să trăim suspansul urmăririlor cu deznodământ satisfăcător sau dacă vrem să ne amuzăm de lipsa de inspiraţie a celor suficient de îndrăzneţi dar insuficient de inteligenţi. Pe de altă parte,  putem citi volumul de povestiri (bazate pe fapte reale – mai degrabă reconstituiri ale cazurilor cu care a avut de a face autorul) ale lui Ferdinand Von Schirach, pentru a fi martorii unei perspective mai nuanţate asupra eforturilor desfăşurate de apărătorii legii.. Firul roşu care leagă toate întâmplările relatate de avocatul german este cel al complexităţii activităţii în câmpul juridic. Lecţia pe care ne-o oferă naraţiunile lui Von Schirach este aceea că lucrurile devin adesea mai complicate, după ce vânătoarea s-a încheiat, înainte de a deveni mai simple. Mai precis, vinovăţia unui acuzat este dificil de probat chiar atunci când el este adus în faţa justiţiei (şi lucruri noi încep să iasă la iveală), iar dacă ea e uşor de dovedit, atunci pedeapsa recomandată nu este la fel de uşor de cântărit. Dincolo de răsturnările spectaculoase de situaţie care sunt prezente în povestirile avocatului german, relatările lui Von Schirach ne apropie de dilemele etice şi juridice pe care cazurile de care s-a ocupat le-a scos în cale.

Ca să dăm numai câteva exemple în acest sens: un  medic ajuns la vârsta senectuţii îşi ucide soţia cu toporul. Vinovat, pasibil de pedeapsă maximă? La prima vedere… dar, aşa cum ne dezvăluie povestea lui Von Schirach respectivul medic trăise o căsnicie amară, sub tirania şi injuriile nevestei şi nu ar fi putut să divorţeze pentru că-şi preţuia prea mult jurământul şi paradoxalul ataşament prin care încă se simţea legat de consoartă. Crima sa era un rezultat al unei presiuni emoţionale dezvoltate în ani de zile iar regretele sale erau cât se poate de profunde şi de autentice. În aceste condiţii ce pedeapsă se cuvenea? Pedeapsa trebuia să descurajeze infractorul, să-l împiedice să repete infracţiunea, dar era destul de evident că medicul nu avea să mai facă aşa ceva în viaţa lui.

O soră îşi omoară fratele invalid. Nimic mai crud, am putea spune. Dar cei doi erau foarte legaţi unul de celălalt, scăpaseră de un tată violent şi supravieţuiseră unui accident de maşină, în urma căruia fratele suferea o degradare fizică progresivă. Singura legătură cu lumea pe care o mai păstra era interpretarea la violoncel a surorii lui. Iar sora lui, într-un acces profund de milă a luat decizia să-l eutanasieze. Ce pedeapsă putea primi?

Alte întrebări pe care cazurile le ridică: se poate vorbi despre exces de violenţă în situaţiile de legitimă apărare? E rezonabil să presupui că cei afectaţi de probleme psihice care au tendinţe violente comit crime? Ce efect poate avea intimidarea asupra infractorilor?

Ceea ce dezvăluie volumul publicat în colecţia Reality Shock este faptul că motivaţiile din spatele pretinşilor infractori sunt adesea mai nobile decât credem… desigur că o asemenea idee  face parte din categoria “drumul spre iad este pavat cu intenţii bune” şi nu  retrage nicidecum faptelor caracterul penal. Dar ne arată că în spatele unor chipuri respectabile care au comis crime grave se află nu atât monştri calculaţi, cât mai degrabă oameni disperaţi. Dincolo de majoritatea cazurilor care stârnesc apetitul pentru dezbatere pe marginea chestiunilor de filosofia dreptului dar şi de etică, câteva din relatările lui Von Schirach se dovedesc a fi adevărate bijuterii demne de romane poliţiste, în care atenţia revine mereu asupra duelului inteligenţelor şi relevanţei coincidenţelor. Vă stârnim curiozitatea prin două întrebări:  cum poţi să păcăleşti justiţia folosindu-te de o fotografie, un tricou şi o sincronizare excelentă? Cum te poate salva de la o condamnare sigură  ora de vară?

CRIME - Ferdinand Von Schirach – Editura Pandora M, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

DE LA PESIMISM LA OPTIMISM

Una din primele senzaţii pe care le ai când deschizi cartea lui Yalom este cea de deja-vu. Şi nu doar pentru că autorul american propune o întâlnire tot cu un mare  filosof de secol XIX, care de data aceasta nu plânge, ci mai degrabă oferă soluţii, ci pentru că debutează cu vestea unei morţi anunţate. Julius, un profesor şi un psihoterapeut de succes află, în amurgul vieţii, că urmează să fie răpus de cancer. Un om care se gândeşte prea puţin la moarte primeşte vestea că va fi o victimă sigură. Da, pare un început demn de “Moartea lui Ivan Ilici“. Doar că în loc să se amăgească, să fugă de realitatea dezarmantă, Julius apucă repede taurul de coarne şi se confruntă  cu întrebările esenţiale: am trăit cum trebuie? A avut sens ce am făcut? De aici, Julius face ce eroul lui Tolstoi nu a mai avut timp să facă: să se asigure că toate eforturile sale până la această vârstă nu au fost lipsite de semnificaţie şi să descopere felul în care merită să-şi trăiască ultimul an de viaţă.

După cum remarcă Julius, eforturile sale au fost importante în măsura în care i-au ajutat pe ceilalţi să trăiască mai bine, să-şi găsească sensul în viaţă. Dar pe cei pe care nu i-a ajutat? Sunt eşecurile sale profesionale un motiv de angoasă, la vârsta bilanţului? Da, pentru că ele aruncă o umbră puternică asupra credibilităţii şi veridicităţii terapiei pe care a oferit-o, pun la îndoială metoda şi posibilităţile de a-şi îndeplini misiunea pe care şi-a ales-o (anume de a-i sprijini pe ceilalţi să trăiască experienţa armoniei cu ei înşişi). Calea de liniştire este întâlnirea cu pacienţii asupra cărora terapia n-a avut efect. Dintre aceştia, Julius îl alege pe Philip, un tânăr chimist cu tulburare obsesiv sexuală care renunţase la terapie cu mai mulţi ani în urmă. Ce surpriză va trăi psihoterapeutul când va afla că Philip, acum profesor universitar şi consilier filosofic (cu aspiraţii de terapeut), se considera vindecat după o cură intensă în compania înţelepciunii europene  mai ales sub îndrumarea spirituală a lui Arthur Schopenhauer. Doritor să îi afle miraculoasa poveste, Julius e de acord să-i asigure supervizarea lui Philip (pentru ca acesta să poată deveni psihoterapeut), cu condiţia ca fostul său pacient să participe la terapia de grup pe care Julius o conducea. Astfel ajunge Philip să-i cunoască pe Tony, tâmplarul coleric cu probleme casnice, Gill, afaceristul dominat de un viciu necruţător şi o soţie pe măsură, Bonnie tânăra lipsită de stimă de sine, Stuart, un pediatru îngheţat emoţional, Rebecca, frumuseţea întruchipată care se teme că nu are altceva de oferit şi Pam, infirmiera sufletelor rănite, incapabilă să scape de obsesia faţă de fostul amant. De aici începe o poveste frumoasă, povestea puterii terapeutice a grupului de care vor beneficia toţi participanţii.

Şi totuşi, unde apare Schopenhauer, care este soluţia care dă titlul romanului? Peste tot, am putea spune. În mottoul care deschide fiecare capitol al cărţii, în expunerile biografice pe care le oferă autorul, alternând povestea grupului şi mai ales în comportamentul lui Philip care pare a fi o copie destul de fidelă, transportată în secolul XX a filosofului german. Yalom nu se teme de concurenţă, consilierea filosofică pe care Philip o pretinde că o poate oferi, ca formă de terapie este la fel de legitimă ca şi terapia pe care o oferă Julius – cu condiţia ca ea să te ajute să înfrunţi viaţa, mai degrabă decât să fugi de ea.

Dacă, aşa cum a surprins Schopenhauer, viaţa este doar o roată a suferinţei pe care ne învârtim (mereu animaţi de dorinţă şi temperaţi de plictiseală), o căutare continuă a fericirii pe care n-o atingem   ce ne mai rămâne de făcut? Dacă suntem sortiţi să rămânem nemulţumiţi iar vânătoarea de posesii şi a acceptării din partea celorlalţi nu face decât să ne adâncească suferinţa, dacă moartea ne urmăreşte iar noi căutăm, prin tot ceea ce facem să uităm şi să fugim (zadarnic) de ea, cum putem să o scoatem la capăt? Dramele particulare ale participanţilor la terapia lui Julius pot fi circumscrise, aşa cum surprinde Philip în mai multe rânduri, interogaţiilor generale făcute de Schopenhauer şi folosite pentru a ilustra ideea că viaţa alături de ceilalţi şi pentru ceilalţi este o sursă continuă de durere. Preocuparea majoră care transpare din discuţiile grupului este: cum să trăim?

Putem vorbi de două soluţii ale lui Schopenhauer la această întrebare. Una dintre ele este ilustrată de scrierile de tinereţe ale filosofului german şi de răspunsurile lui Philip din faza iniţială a terapiei şi se referă la detaşare completă, la renunţare, la subminare a naturii umane care este doar o tânjire de nepotolit după lucruri vremelnice, la concentrare exclusivă pe propria evoluţie intelectuală, astfel încât să preţuim mai degrabă ce suntem, decât ce avem sau ceea ce cred ceilalţi despre noi. Aceasta este soluţia cu care Philip şochează grupul, căci fostul obsedat sexual pare să-şi fi învăţat lecţia bine: este incapabil să sufere sau să empatizeze, e inteligent, indiferent, complet raţional şi imun la orice simpatii şi antipatii exprimate. Dar refuzând suferinţa şi contactul cu oamenii, Philip refuză şi prietenia, iubirea, plăcerea… din actor se transformă în observator… el trăieşte ocolind viaţa. Aşa cum urmează să afle însă Philip, mai există o a doua soluţie a mentorului său, pe urmele căreia se destăinuie secretele funcţionării terapiei de grup. Înainte să moară, în scrierea care l-a făcut celebru (după o viaţă petrecută în anonimat şi neajunsuri) Schopenhauer a remarcat că oamenii sunt interconectaţi prin potenţialul comun de a experimenta durerea şi că, pe cât de lamentabilă şi tragică este viaţa, avem soluţii pragmatice să o înfruntăm, atâta vreme cât suntem colegi de suferinţă şi ne sprijinim unii pe alţii prin toleranţă, răbdare şi îngăduinţă. De la indiferenţa care îl ţinea departe de suferinţă dar şi într-o stare de criogenie interioară, Philip află, după experienţa din corul nefericiţilor că poţi să trăieşti în linişte şi altfel decât evitând viaţa, că între a fi devorat de impulsuri şi a nu avea nici un impuls există întotdeauna o cale de mijloc.

Yalom oferă în romanul său o pledoarie, prin mijloace literaturizante, pentru terapia de grup, terapie pe care a practicat-o îndelung şi pe care a teoretizat-o în multe lucrări. În acelaşi timp, Yalom face terapie cu filosofii şi îşi descoperă, în acest demers, fundamente teoretice solide pentru propria profesie. Eforturile lui Julius îndreptate spre  Philip pot fi văzute ca o terapie adresată însuşi filosofului Schopenhauer de care acesta nu a avut parte şi de care poate că ar fi avut nevoie…  asta nu înseamnă că ce a spus Schopenhauer nu-şi păstrează valabilitatea (că filosofia sa este doar expresia unei nevroze particulare). Yalom e suficient de inteligent încât să facă distincţia între contextul genezei şi cel al întemeierii (în acest caz validitatea unei teorii poate fi independentă de bolile de care suferă autorul ei). Dar dacă Schopenhauer a reuşit prin strădanii proprii să caute, înainte să moară, o reconciliere cu viaţa, Philip parcurge traiectoria de gândire a celebrului filosof (de la tinereţe la bătrâneţe) prin asistenţa terapiei de grup, ajungând la o destinaţie mult mai luminoasă. De la egoism şi dispreţ faţă de ceilalţi la împăcare cu sine, acceptare a vulnerabilităţii şi la relaţionare… iată doar una din transformările pe care Yalom le surprinde pe viu în acest minunat roman care, în ciuda titlului şi a temelor tratate, plezneşte pur şi simplu de optimism.

SOLUŢIA SCHOPENHAUER - Irvin D. Yalom – Editura Vellant, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

MAI MULTE FELURI DE A LUPTA

Imaginaţi-vă  un oraş înconjurat de dealuri. Imaginaţi-vă oameni care stau în vârful acestor dealuri şi imaginaţi-vă oameni care locuiesc jos, în oraş. Apoi imaginaţi-vă că oamenii de pe dealuri au obuze, mitraliere şi lunetişti pe care le folosesc în permanenţă împotriva celor din vale. Iar acum număraţi minutele, zilele, lunile până ajung să treacă trei ani. Nu urmează nici o morală, nici o cheie de dezlegare a exerciţiului pe care tocmai l-aţi făcut. În fapt, el nici nu este un exerciţiu de imaginaţie, ci poate fi socotit o descriere a unor evenimente recente. Pare fără sens? Da, dar s-a întâmplat… este vorba de cel mai lung asediu din istoria modernă, asediul oraşului Sarajevo, din timpul conflictului din Iugoslavia de la începutul anilor 90, care a durat aproape patru ani şi a lăsat în urmă mii de morţi şi distrugeri. Romanul lui Steven Galloway încearcă, în 200 de pagini, să comprime în câteva zile şi prin câteva personaje  atmosfera de teroare care a măcinat mii de oameni atâta amar de vreme. De fapt, prin schematismul narativ şi prin protagoniştii de abia conturati, Galloway renunţă la acurateţe şi la detaliu, în favoarea degajării unui mesaj general antirăzboi. În fond, autorul este interesat de recrearea spiritului întâmplărilor, mai degrabă decât de litera lor. Reflecţiile localnicilor şi situaţiile la care sunt expuşi vor putea fi asociate oricărui conflict în general, nu doar frontului din Iugoslavia.

Pe 27 mai 1992, în perioada asediului oraşului Sarajevo, câteva obuze au lovit un grup de oameni care aşteptau la coadă la pâine. Douăzeci şi doi din aceştia au pierit. În următoarele 22 de zile, un violoncelist cunoscut al zonei a interpretat Adagiul lui Albinoni în memoria morţilor. Această neobişnuită relatare a stat la baza construcţiei narative a lui Galloway.

În timpul războiului iugoslav, cei care au rămas în oraşul Sarajevo au devenit, voluntar sau nu, apărători ai acestuia, prin faptul că-l locuiau şi, din când în când, îl protejau cu arma, împiedicau atacatorii să-l ocupe. A nu-ţi părăsi casa poate fi, în aceste condiţii, o strategie militară eficientă. Pentru o armată care atacă un centru urban, chiar şi atunci când e în superioritate numerică, poate fi mai costisitor să perieze fiecare străduţă, în confruntări cu gherilele urbane, decât să pândească, să aştepte şi să intimideze pe locuitori, forţându-i să se predea. În aşteptarea asaltului final, trei dintre locuitorii urbei iugoslave încearcă să mai supravieţuiască încă o zi. În asta constă de fapt lupta şi rezistenţa lor: faptul de a rămâne în viaţă, de a-şi continua existenţele, în ciuda violenţei care îi înconjoară. Activităţile de rutină: procurarea hranei, a apei, a unui adăpost sigur se transformă în provocări permanente.

Familistul Kenan, bătrânul brutar Dragan şi tânăra lunetistă Săgeată colindă zilnic ruinele oraşului de odinioară, confruntând  psihologic mereu imaginea lumii pe care au pierdut-o cu realitatea aflată în prăbuşire. Kenan parcurge un drum periculos, până la fabrica de bere, pentru a asigura familiei apă necontaminată. El se oferă să o servească chiar şi pe vecina de scară, o bătrână ursuză şi nerecunoscătoare, pentru că resimte nevoia de a-şi dovedi că încă este om. A-ţi pune viaţa în pericol pentru semeni, a face fapte bune, acesta este felul de a supravieţui al lui Kenan. Bătrânul Dragan, cel care şi-a trimis soţia şi copilul în străinătate, dar nu a putu să-şi părăsească locuinţa se află, zilnic, în căutarea acelui “acasă” pierdut. Evită să se întoarcă în apartamentul unde nu îl aşteaptă decât moloz şi înstrăinare, preferă să rătăcească prin oraş, să-şi întâlnească vechile cunoştinţe şi să viseze la reunirea cu familia. Recuperarea relaţiilor cu ceilalţi este forma de rezistenţă psihologică şi de alinare a singurătăţii ale lui Dragan. Săgeată este o tânără fată rămasă fără tată şi care, dovedindu-se pricepută la tras cu puşca, a devenit o ucigaşă profesionistă. Forma ei de supravieţuire este amnezia selectivă: renunţând la vechea identitate, a studentei sensibile şi asumându-şi statutul de militar, preferând să-şi schimbe şi numele, Săgeată înfăptuieşte execuţiile comandate, doar după ce a încetat să existe aşa cum ştia.

Destinele celor trei personaje se intersectează datorită violoncelistului anonim care alege să interpeteze partiturile compozitorului veneţian, în memoria celor care au pierit aşteptând la coadă la pâine. Gestul acestuia şi încăpăţânarea cu care se expune pericolului rivalizează, aparent, prin absurditate cu întregul conflict armat. Conversaţia violentă dintre gloanţe şi obuze este întâmpinată de delicateţea melodiei produsă de arcuşul artistului. Oamenii de pe dealuri văd în violoncelist o ţintă simbolică, o posibilitate de confirmare a puterii pe care o deţin: ei sunt cei care acordă nu doar drept de viaţă şi de moarte, dar şi drept de plăcere sau durere. Gestul violoncelistului nu este explicat cu adevărat. Poate că el caută să întreţină o ceremonie de înmormântare (şi să dovedească faptul că putem fi civilizaţi, că cei care au pierit nu sunt doar nişte corpuri insignifiante, ci nişte oameni care merită să fie plânşi), poate că încearcă să readucă firescul unei preocupări estetice între compatrioţii săi captivi ai nevoilor primare, să desţelenească sensibilităţile îngropate în straturile de moloz sufletesc. El este cel care adună oamenii împreună în fiecare zi, el este cel care dovedeşte că Sarajevo nu este doar un oraş fantomă, populat de jivine fugare, ci e un spaţiu locuit încă de oameni. La finalul unui reprezentaţii întinse pe parcursul a 22 de zile, performanţa violoncelistului va întări speranţa şi va coborâ cel puţin un deget de pe trăgaciul armei.

Roman de fină analiză psihologică, de reflecţie cu privire la război, violenţă, trecut şi prezent, “Violoncelistul din Sarajevo” atinge, prin cele mai simple mijloace, teme grave, profunde şi universale.

VIOLONCELISTUL DIN SARAJEVO – Steven Galloway – Editura Litera, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.