România postsocialistă – munca, trupul si cultura clasei muncitoare

27/08/2010

DE  LA  ROMÂNIA  MUNCITOARE  LA  ROMÂNIA  SUPRAVIEŢUITOARE

De abia ce a trecut 23 august, depăşita sărbătoare naţională  care comemora pe vremuri “eliberarea de sub jugul fascist”. Ea a fost ziua de concepţie a României socialiste care avea să se nască prematur peste doar câţiva ani de la evenimentele din 1944. Acum mai bine de 20 de ani, clasa muncitoare ieşea în stradă, cu surle şi trâmbiţe, cu steaguri şi pancarte să cânte şi să danseze patriotic, celebrând faptul de a fi clădit o ţărişoară multilateral dezvoltată. Pe atunci, muncitorimea română era osatura societăţii româneşti fără de care nu se putea face un pas în tot mai scurtul drum (după părerea tovarăşului secretar general) spre saltul comunist, idealul de organizare socială la care putea să viseze omul nou, omul dezvăţat de obişnuinţe de acţiune şi gândire burgheze.

Astăzi, 23 august este o zi care trece neobservată, o zi în care lumea e mai interesată mai degrabă de starea vremii de la mare (recuperând, în fond, pretextele pentru “divertismentul burghez” reînvăţat şi reasumat rapid), decât de dezmăţul festiv de odinioară. Istoria s-a scris, astăzi trăim într-o altă lume. Dar e o lume care nu-şi poate ascunde biografia. Chipul României contemporane este ridat, chiar şi astăzi, de anacronicul model de excelenţă de odinioară, anume de clasa muncitoare. Cine sunt aceia care au jucat rolul principal pe scena dezvoltării sociale şi ideologice timp de 50 de ani? Ce îi preocupă, care le sunt problemele, cum se raportează ei la noua orânduire? Subiectul clasei muncitoare, în societăţile postsocialiste, a devenit, din  element obligatoriu în discursurile agreate politic,  mai degrabă o problemă tabu, ba chiar neinteresantă pentru spaţiul public. Poate cele mai durabile şi mai catastrofale moşteniri pe care comunismul le-a lăsat sunt reprezentate exact de capitalul social identificat odată prin titlul glorios de clasă muncitoare, astăzi mai degrabă o masă de supravieţuitori dezamăgiţi. Una din marile infirmităţi ale societăţilor postsocialiste este aceea de a nu fi reuşit să asigure readaptarea muncitorilor la noile realităţi, prin zdruncinarea celor două elemente fundamentale pentru existenţa lor: munca, odată sursă a identităţii profesionale şi sociale este astăzi doar o sursă de stres şi suferinţă, şi cultura muncitorească, odată sprijinită şi dezvoltată propagandistic şi simbolic, devenită una a disperării. David Kideckel, sociolog american îşi concentrează atenţia, prin ancheta sa, asupra unui fenomen tulburător în România de după 1989, fenomen comun şi, în acelaşi timp particular în toate ţările care au trecut prin experienţa comunistă, al decăderii unei categorii sociale.

Transformările pe care Kideckel le surprinde merg în profunzime. Oamenii pe care sociologul american i-a intervievat par a fi modelaţi atât la nivel psihologic-discursiv, cât şi la nivel fizic de o epuizare fără precedent. Kideckel oferă o analiză a impactului pe care tranziţia de la sistemul comunist (centrat pe rolul claselor şi al producţiei) la cel capitalist-democratic (centrat pe individ şi pe consum) a avut-o asupra muncitorilor din Valea Jiului şi din regiunea Făgăraşului (regiuni industriale prin excelenţă, rezultat al intervenţiilor ceauşiste). Autorul examinează, pe baza anchetei sociale desfăşurate între 1999 şi 2002 felul în care actorii principali ai scenei sociale au fost marginalizaţi de o societate bazată pe alte relaţii şi felul  în care regulile şi practicile postsocialiste au ajuns să afecteze sănătatea, capacitatea de acţiune, viaţa de familie şi comunitatea muncitorească.

După 1989, muncitorii şi-au pierdut statutul de clasă privilegiată.  Viaţa lor de după 1989 este cel mai adesea condensată, aşa cum surprinde Kideckel în forma unor “naraţiuni ale disperării”, în care apar câteva elemente recurente. În primul rând muncitorii vorbesc despre privatizare, pe care o validează în principiu dar o surprind în dimensiunea ei coruptă (investitori puşi pe escrocherii), care nu oferă şanse oamenilor de rând (birocraţia care blochează deschiderea micilor afaceri). În al doilea rând discursul muncitorilor atinge problema incertitudinii şi instabilităţii adusă de piaţa liberă care provoacă şomaj, încurajează opţiunea pentru munca la negru şi scade standardul de viaţă pentru cei obişnuiţi odată cu un confort şi o siguranţă a zilei de mâine. În al treilea rând muncitorii remarcă faptul că au pierdut capitalul simbolic deţinut odinioară. Respectaţi şi mereu în atenţia publicului, ei sunt astăzi invizibili sau demonizaţi de mass-media, arătaţi cu degetul cu compătimire când au ajuns la capătul puterilor. Toate aceste elemente, împreună cu degradarea încrederii în sindicate îi descurajează pe muncitori (şi mai ales pe mineri care mai au de suferit şi de compromiterea aproape definitivă pe care a atras-o fenomenul mineriadelor), îi fac să se simtă lipsiţi de importanţă, blocaţi în timp. Privaţi chiar şi de solidaritatea de clasă (disponibilizările selective, reuşitele individuale au produs fragmentări şi suspiciuni chiar şi printre muncitori) şi chiar de unitatea familiei (afectată de şomaj, lipsa resurselor, modificarea rolurilor de gen) muncitorii români nu îşi mai pot afla refugiul decât în autocompătimire viciată. Ei sunt, aşa cum surprinde Kideckel, lipsiţi de capacitate de acţiune, consolându-se cu amintiri romanţioase ale vremurilor comuniste.

Deşi ancheta pare să consemneze un capitol aparent depăşit din istoria României (chiar şi autorul recunoaşte progresele care s-au remarcat în ultimii ani în zonele Făgăraş şi Valea Jiului) recenta criză economică pune sub semnul îndoielii şi-aşa fragilul edificu al schimbărilor sănătoase.  Trecând în revistă şi strategiile guvernamentale şi nonguvernamentale care au căutat să remedieze problemele din zonele grav afectate de transformările postsocialiste (pachete de legi care să privilegieze investiţiile, cursuri de recalificare) Kideckel apreciază că acestea au fost fragmentare, mai degrabă ţintind acoperirea politică (măcinata desigur şi de corupţie) şi nu au avut rezultate notabile. Sugestia sociologului american la întrebarea “ce e de făcut?”  se referă la acţiuni complexe şi de lungă durată, la abordări care să se adapteze particularităţilor regionale (în Valea Jiului e mai recomandat să se mizeze pe dezvoltarea unor sectoare profesionale noi, în vreme ce în Făgăraş e recomandată mai degrabă retehnologizarea şi privatizarea). În fapt, nevoia cea mai profundă a muncitorimii române astăzi este legată de redobândirea speranţei, de redobândirea responsabilităţii personale şi acţionale.

ROMÂNIA POSTSOCIALISTĂ – David A. Kideckel – Editura Polirom, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *