Arhiva pentru septembrie, 2010
Actualizat joi, 4 august 2011 10:28 Publicat de Sever Gulea miercuri, 29 septembrie 2010 12:13
VEDEM PUŢIN, NE ÎNSPĂIMÂNTĂM MULT
Foarte mulţi dintre noi au trăit, în copilărie, fascinaţia faţă de locuri în care credeam că se petrec fenomene neobişnuite, pe care nu le puteam explica (iar gama acestor fenomene nu era deloc restrânsă la acea vârstă). Fie că era vorba de o casă părăsită sau locuită de personaje bizare, căreia îi dădeam târcoale în grup, căutând să ne măsurăm curajul, prin săritul gardului sau prin sunatul la uşă, fie că era vorba de o peşteră întunecată cu zgomote sinistre sau chiar de vreun beci sau vreo magazie plină de vechituri, lăcătuite cu lanţuri grele (ca şi când proprietarii ar fi încercat să păzească pe cineva să iasă, mai degrabă decât să intre), toate aceste spaţii izolate erau terenuri propice pentru apariţia fantomelor sau a altor creaturi supranaturale. Desigur, mai toţi am rămas mai mult sau mai puţin dezamăgiţi, când am aflat că scârţâitul din senin, zgomotele de paşi de prin cotloane, strălucirile din dreptul geamurilor nu erau dovada unor prezenţe misterioase, cât mai degrabă metehne ale bătrâneţii unor încăperi abandonate: lemn putred, şobolani, reflexii ale soarelui în sticla crăpată. Am crescut fără să ne întâlnim cu stafii şi chiar le-am pus la îndoială existenţa, pe măsură ce explicaţiile naturaliste au înlocuit fantezia naivă. Am pierdut o lume bogată a imaginaţiei, dar am câştigat o lume previzibilă, pe care o stăpânim prin cunoaştere. Şi chiar dacă ne e dor de inocenţa copilăriei şi de uşurinţa şi farmecul cu care amestecam magicul cu realul, ca adult care a separat demult realul de fantastic, să ajungi în cele din urmă într-un spaţiu în care cele două dimensiuni se întâlnesc nu poate fi decât zguduitor pentru universul tău psihic, aşa cum demonstrează minunata poveste cu stafii, semnată de Susan Hill.
Protagonistul romanului este Arthur Kipps a cărui primă apariţie este aceea de stricător de petreceri. În Ajunul Crăciunului, familia lui Kipps se adună în faţa focului să depene poveşti terifiante. Când vine rândul lui Arthur să-şi aducă şi el contribuţia la întreţinerea atmosferei, el preferă să părăsească încăperea tulburat, neînţeles nici măcar de a doua sa nevastă Esme, cu atât mai puţin de copii. Dar reacţia lui Kipps nu este răutăcioasă, ci este doar expresia fricilor şi amintirilor care îl macină pe dinăuntru. Şi cum demonii trecutului pot fi exorcizaţi prin scris, Arthur decide să-şi pună pe hârtie povestea. Ca tânăr avocat, în pragul căsătoriei, cu şanse profesionale considerabile, Arthur Kipps nu refuză misiunea pe care o primeşte de la şeful său, aceea de a se îngriji de evaluarea averii unei bătrâne decedate recent, la conacul acesteia din Mlaştina Ţiparului. Ajuns în Crythin Gifford, satul de lângă casa Drablow, avocatul e întâmpinat de o comunitate rezervată şi de o vreme terifiantă. Nici unul din aceste semne rău-prevestitoare şi nici chiar prezenţa stranie a unei femei zbârcite la înmormântarea doamnei Drablow (pe care nimeni în afară de Kipps nu o sesizează) nu îl împiedică pe Arthur să-şi ducă la îndeplinirie misiunea. Nici chiar popasul de o după amiază, la conac pe care Kipps îl face şi care se termină cu ţipete stranii în noapte şi cu vizita aceleaiaşi siluete feminine înfricoşătoare nu îl descurajează pe avocat. El este decis să încheie socotelile, petrecând două zile la conac şi abia apoi să se întoarcă acasă. Dar această opţiune îl va conduce spre explorarea limitelor propriei rezistenţe fizice şi psihice, pe măsură ce tragediile conacului Drablow se vor dezvălui în cele mai sinistre forme, până într-acolo încât aroganţa raţională şi sceptică a lui Kipps va fi biruită, destul de costisitor însă.
Romanul lui Susan Hill este structurat pe nenumărate convenţii ale genului horror: casă bântuită (un tărâm izolat la care se ajunge greu), protagonist neîncrezător care suferă transformări dramatice, interferenţa real-supranatural, deznodământ pesimist. Inclusiv Arthur Kipps anticipează, în investigaţia sa, că tot ceea ce i se întâmplă prea e desprins din cărţi şi nu are cum să fie adevărat. Cu toate acestea “Femeia în negru” este o experienţă de lectură inedită. De ce? Pentru că se dovedeşte a fi o superbă naraţiune de atmosferă. În vremurile pe care le trăim, sub dictatura vizualului, scriitorii sau regizorii se străduiesc să ne arunce sub priviri cele mai spectaculoase şi aglomerate cadre, scene, personaje, în efortul de a ne extazia privirile. Ideea asumată este că văzul, fiind cel mai important simţ pe care îl avem este singurul capabil să adune şi să provoace senzaţii impresionante.Cu alte cuvinte, dacă nu vedem, ne plictisim pare să fie premisa de la care pleacă mulţi artişti. În acest context, romanul lui Susan Hill se dovedeşte o adevărată bijuterie care construieşte înfricoşătorul mai degrabă prin puterea sugestiei, decât prin şocul vizual cu efecte pavloviene. Femeia în negru recuperează respectabilitatea şi importanţa altor simţuri, în afară de văz, anume auzul şi pipăitul, în conturarea atmosferei. De fapt, Susan Hill mizează, în prelungirea unei tradiţii care astăzi e tot mai greu de regăsit, pe puterea celui mai eficient mijloc de a stârni frica: imaginaţia cititorului, mai degrabă decât cea a scriitorului. Rezultatul? O poveste cu stafii ca în vremurile bune, în care fuga din faţa forţelor de abia dezvăluite ale supranaturalului nu este o dovadă de laşitate, ci mai degrabă de prudenţă.
FEMEIA ÎN NEGRU – Susan Hill – Editura Leda (Grupul Editorial Corint), 2009
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
Etichete:corint, recenzie | Postat in Recenzii | Niciun Comentariu
Actualizat joi, 4 august 2011 10:28 Publicat de Sever Gulea luni, 27 septembrie 2010 12:32
LONDONEZII DE AZI
La un moment dat mi-am întrebat un cunoscut, plecat la Londra de mai bine de un an de zile, cum i se par a fi englezii. Ideile încă preconcepute şi probabil depăşite legate de psihologia naţiunilor, îmi dădeau ghes să cred că acea sinteză a trăsăturilor britanice: distincţie, punctualitate, discreţie, umor sec cu care mă familiarizasem mai ales prin literatură (şi încă de mic – e greu să uiţi figura lui Phileas Fogg, din romanul lui Jules Verne, Ocolul Pământului în 80 de zile) supravieţuiesc şi astăzi printre londonezii de rând. Răspunsul la întrebare l-am primit tot sub formă interogativă: care englezi? Într-adevăr, dacă porneam de la premisa că Londra e populată de astfel de gentlemani cu obiceiuri victoriene, cunoscutul meu nu ar fi avut despre ce să-mi povestească. Şi el trăise surpriza descoperirii faptului că metropola britanică devenise, de zeci de ani, un autentic Turn Babel, în care e mai probabil să dai peste pakistanezi, arabi, sârbi, spanioli, estonieni, africani etc decât de britanici sadea, cu arbori genealogici ai căror rădăcini să fie bine înfipte în solul insular, măcar de 100 de ani. Romanul lui Hanif Kureishi se petrece în această Londră populată de englezi naturalizaţi care, departe de a întregi o imagine coerentă, prin profiluri comune legate de rasă, religie, obiceiuri, cultură, alcătuieste mai degrabă un mozaic fascinant, multicolor, multicultural, multilingvist care îşi poartă istoria la vedere.
Dar romanul lui Kureishi nu este despre ciocniri interculturale… sau nu despre ele în primul rând. „Am ceva să-ţi spun” este mai degrabă un fals bildungsroman, la finalul căruia protagonistul dobândeşte o cunoaştere pe care o avea deja, doar că ea este mai clară şi mai distinctă. Şi poate că veţi rămâne surprinşi să constataţi că cel ce se maturizează în acest caz este un bărbat trecut bine de 50 de ani, de la care te-ai aştepta să fie mai degrabă un sfătuitor iscusit. Doar că sfaturile sunt pentru Jamal o dovadă de neprofesionalism, căci el este un psihanalist care nu-şi infantilizează pacienţii cu diverse recomandări şi răspunsuri, ci îi încurajează să-şi exploreze şi să-şi rezolve conflictele singuri, fără să fie scutit, la rândul său de un asemenea efort. Ajuns la vârsta a doua, Jamal continuă să rămână marcat de experienţa primei iubiri cu frumoasa indiancă Ajita, peste care nu a putut să treacă, nici după 20 ani. Reîntâlnirea la Londra cu cea de care s-a despărţit, după moartea tatălui ei (eveniment de care Jamal nu este străin), va deschide răni vechi şi necesitatea confruntării cu prezentul şi trecutul . Cadrul reîntâlnirii nu va face lucrurile mai uşoare, căci alături de Jamal sunt atât fosta lui soţie Josephine, cu care are un copil, cât şi cealaltă iubită pe care a avut-o, Karen şi desigur, întregul cerc de cunoştinţe excentrice, nevrotice sau psihotice ale psihanalistului londonez: sora sa cu temperament vulcanic, Miriam, artistul neînţeles (deşi plin de succes) Henry, fratele homosexual al lui Ajita, precum şi prietenii din copilărie, neamţul Wolf şi bulgarul Valentin. Romanul lui Kureishi are patru părţi, dar împărţirea cea mai evidentă este între capitolele care explorează trecutul personajelor şi cele care detaliază întâmplările prezente (din preajma atentatelor cu bombă de la Londra, de după anul 2000). Desigur că nu există întotdeauna o graniţă fină între acestea, de aceea cititorul trebuie să rămână foarte atent la lectură, pentru a nu pierde nici un detaliu important despre biografia personajelor care s-ar putea să se dezvăluie destul de târziu în roman.
Destinele personajelor pe care le urmăreşte Kureishi aduc în scenă un alt protagonsit important, aproape la fel de important pentru autorul de origine indiană precum s-a dovedit a fi New Yorkul pentru Woody Allen… e vorba desigur, despre Londra. Istoria lui Jamal şi a Ajitei se consumă şi e marcată de transformările pe care le-a suferit metropola britanică în ultimii 30 de ani. Londra este de asemenea un actor proeminent în roman şi îşi lasă amprenta asupra protagoniştilor: de la anii 70, cu grevele intense, cu ascensiunea mişcării drepturilor civile, cu falimentul colonialismului, cu simpatiile de stânga care vor alimenta tensiuni în relaţia dintre Ajita şi Jamal spre anii 80, cu politicile thatcheriste, ascensiunea televiziunii şi a culturii pop şi în sfârşit, la vremurile prezente, cu cele două mari ameninţări, cea din exterior, terorismul respectiv cea din interior, cancerul, toate acestea vor modifica într-o oarecare măsură raporturile dintre personaje.
Nu în ultimul rând, romanul este bogat şi în reflecţii pe marginea psihanalizei care este oferită chiar drept cheie pentru înţelegerea comportamentelor din roman, doar nu întâmplător autorul explorează relaţiile cu părinţii ale fiecărui protagonist. Chiar şi relaţia dintre Ajita şi Jamal, dincolo de orice context cultural al epocii, este ameninţată mai ales de figura tatălui lui Ajita de care nici unul dintre ei nu se poate desprinde. E ciudat cum, deşi ar părea să aibă intensă nevoie de aşa ceva, nici unul din apropiaţii lui Jamal nu pare să apeleze la terapie. Problema vindecării însă este sensibilă. Căci psihanaliza se poate dovedi, pe cât de eliberatoare, pe atât de subversivă şi periculoasă: ea nu garantează că vei deveni un om mai bun sau mai fericit, s-ar putea să devii o pacoste mai mare decât înainte (mai ales pentru ceilalţi) iar alegerea de a renunţa la propria nefericire cu care te-ai obişnuit şi care îţi este utilă în anumite privinţe nu este deloc uşoară. Cu toate că îmbracă uneori forme bizare şi chiar îşi rătăceşte adesea protagoniştii există o lecţie, desprinsă pe urmele lui Freud, pe care atât Jamal, cât şi prietenii săi par să o fi învăţat bine, cu toate neajunsurile pe care ea le provoacă: ori iubeşti, ori te îmbolnăveşti.
AM CEVA SĂ-ŢI SPUN – Hanif Kudeishi – Editura Humanitas, 2010
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
Etichete:humanitas, recenzie | Postat in Recenzii | Niciun Comentariu
Actualizat joi, 4 august 2011 10:29 Publicat de Sever Gulea miercuri, 22 septembrie 2010 12:39
ZÂMBETE MULTILATERAL DEZVOLTATE
Se mai întâmplă şi astăzi, când mergi să plăteşti o factură, să depui vreo cerere, să primeşti vreo ştampilă să te loveşti de ceea ce au ajuns să fie caracterizate drept “situaţii româneşti clasice “, în care bunul simţ, profesionalismul şi funcţionalitatea sunt un fel de lozuri câşitgătoare la 6 din 49, adică e o minune când dai de ele. Scenele sunt familiare: lumea se înghesuie la un singur ghişeu în timp ce restul sunt închise, diverşi indivizi (foarte grăbiţi, nu-i aşa, ca noi toţi de altfel) fentează rândul cu buldozerul justificativ capabil să dărâme orice argument de bun simţ: “ştiţi, chiar nu am timp, doar o întrebare vreau să pun, ştiţi, o cunosc pe doamna de la ghişeu”, în timp ce doamna de la ghişeu, pe cât de amabilă şi de zâmbitoare se dovedeşte cu necunoscutul invidiat de toţi codaşii (transmiţând salutări şi familiei sale: “spune-i lu Gicu că-l pup”), pe atât de acru şi ameninţător îşi arată colţii funcţionăreşti nefericiţilor care n-au avut, ghinionistii, vreo legătură cu vreun Sandu, Mitică, Dorel şi alte neamuri al căror nume să desferece bunăvoinţa funcţionarei. Unii mai trecuţi prin viaţă dau din cap cu subînţeles amintindu-şi de vremuri care refuză să rămână înmormântate (poate că om fi îngropat noi comunismul anapoda), în vreme ce aceia mai tineri sunt cât se poate de contrariaţi şi comentează, în timp ce vocea din spatele ghişeului remarcă obrăznicia şi decăderea tineretului din ziua de azi care nu mai e ca pe vremuri. Care vremuri? Vremurile de glorie ale clasicismului de care vorbeam. Vremurile cărora Cătălin Mihuleac le aduce un fel de tribut, purtându-ne, prin cele zece povestiri cuprinse în volumul de faţă în epoca de aur a celor descurcăreţi. O epocă în care o astfel de atitudine arogantă şi imprevizibilă a funcţionarului, şefului de raion, vânzătorului ţineau de firescul cotidian, ba chiar erau o componentă esenţială a demnităţii profesionale.
Amintirile lui Cătălin Mihuleac ne călăuzesc prin desişul societăţii multilateral dezvoltate, printr-o serie de naraţiuni, cum altfel, decât multilateral dezvoltate. Dar acest titlu nu are doar o încărcătură ironică adresată limbajului de lemn al perioadei ceauşiste, ci chiar surprinde fidel zeitgeistul epocii. Vorbim de vremuri care, prin încorsetarea ideologică şi prin penuria de bunuri au stimulat intens inventivitatea compatrioţilor noştri, i-au făcut să găsească noi mijloace prin care să se strecoare multilateral printre chingile opresive. Aşadar multilateral este cuvântul de ordine.
Frumuseţea în epoca Ceauşescu este multilateral dezvoltată, în perimetrul comunicării, al spiritului feminist şi chiar al democraţiei: fetele frumoase se dovedesc a fi şi turnătoare iscusite pentru Securitate, stimulând competiţia onestă între bărbaţii care nu ştiu în ce capcane cad (de data aceasta, nu doar cea inofensivă a amorului), păstrând însă un soi de solidaritate a genului, preferând să raporteze doar sexul masculin tartorilor securişti. Profesiile sunt multilateral dezvoltate: controlorul de tren şi şeful vagonului restaurant nu sunt doar angajaţi la stat, ci parteneri de afaceri de succes, având drept clienţi tot felul de blatişti mai mult sau mai puţin naivi care dau pe gât cu mândrie grătarele pline de bicarbonat şi berile îndoite cu apă şi detergent. Poeţii de curte ai marelui cârmaci ai ţării îşi dezvoltă şi spiritul pamfletar şi se trezesc încurcând versurile de slavă, cu replici usturătoare, în faţa tovarăşilor insuficient de multilateral dezvoltaţi (mai ales în ceea ce priveşte umorul).
Obiectele sunt multilateral dezvoltate: dolarii nu sunt doar mijloace de schimb interzise, ci au încărcătura lor simbolică aparte, sunt nişte reale posibilităţi de impresionat şi cucerit domnişoare adolescente. Pancartele de la mitingurile de 1 mai sau 23 august nu sunt doar mijloace de proslăvire a înţelepciunii conducătorului, ci pretexte inventive de agăţat domnişoare la fel de plictisite de căldură şi vorbe goale. Până şi vocabularul este multilateral dezvoltat: o serie de acronime de tipul PCR sau RFG au multiple înţelesuri, decriptate în funcţie de context: nu e vorba doar de Partidul Comunist Român, ci şi de Pile, Cunoştinţe, Relaţii, nu e vorba doar de Republica Federală Germană, ci şi de Refugiul din Fundul Grădinii (uneori o asemenea lecţie de gramatică poate deveni dureroasă, când eşti un emigrant care încearcă să fugă peste hotare, dar eşti prins şi trimis în adevărata RFG, puturoasă şi strâmtă, din spatele unităţii de grăniceri).
Cele zece povestiri multilateral dezvoltate ne vorbesc despre o societate în esenţă prăbuşită moral şi profesional, însă nu într-o manieră încrâncenată care arată cu degetul, culpabilizează sau care pune sare pe rană. Cătălin Mihuleac adoptă o privire hâtră, pe undeva moromeţiană şi face apel la un limbaj cât se poate de plastic şi de expresiv pentru a identifica valenţele pitoreşti ale unor vremuri care ne mai dor sau de care ne este dor (unora dintre noi) şi astăzi. Geologul şi jurnalistul născut la Iaşi ne oferă un pumn de pastile umoristice care să ne mai îndoaie greaţa resimţită după observarea handicapurilor (multilateral dezvoltate, ca orice produs moştenit după 1989) de care mai suferă şi astăzi România. Păstraţi cartea lui Cătălin Mihuleac la îndemână, nu ştiţi când veţi da de vreo scenă clasică românească. Lectura în acest caz vă va pregăti un zâmbet complet, multilateral dezvoltat, în ambele colţuri ale gurii, în loc de îmbufnarea obişnuită.
ZECE POVESTIRI MULTILATERAL DEZVOLTATE – Cătălin Mihuleac – Editura Cartea Românească, 2010
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
Etichete:cartea romaneasca, recenzie | Postat in Recenzii | Niciun Comentariu
Actualizat joi, 4 august 2011 10:29 Publicat de Sever Gulea luni, 20 septembrie 2010 10:55
…ŞI O TERORISTĂ DESĂVÂRŞITĂ
Bestsellerul Turciei anului 2006 este o poveste de şi despre dragoste. Dar nu e o poveste în stilul oriental bollywoodian cu desfăşurări elaborate şi clişeice de ritualuri de seducţie ale prinţeselor, cu dansuri, lacrimi, râsete şi finaluri fericite, ci mai degrabă e o poveste într-un stil mai apropiat de chick-liturile europene, cu femei independente şi totuşi vulnerabile care încearcă să facă faţă provocărilor amoroase în mediul contemporan. Motorul director al acţiunii rămâne ideea deja foarte familiară a faptului că dragostea dă peste cap planuri şi vieţi. Dincolo de asta, romanul autoarei din Turcia portretizează un soi de dragoste care demonstrează (măcar într-o bătălie, războiul rămâne etern până la urmă) că poate să provoace o înfrângere de-a dreptul ruşinoasă celui mai redutabil inamic al său, anume timpul.
În Istanbulul zilelor noastre, Asli, o femeie trecută cu puţin de 30 de ani (un prag psihologic am putea spune) îşi începe dimineaţa cât se poate de prost: cafeaua dă pe afară, pantalonii preferaţi se rup şi, confirmând că graba strică treaba, goana spre locul de muncă la volanul maşinii se încheie cu un accident frontal cu maşina de gunoi. Preocupată să rezolve problema la firma de asigurări, Asli se întreabă ce i s-ar mai putea întâmpla şi rău face. Dacă vreun demon şi-a pus în gând să-i transforme viaţa lui Asli într-un iad , cu siguranţă că nici nu putea găsi o strategie mai eficientă: provoacă rând pe rând disconforturi matinale punctuale care să nu te doboare, doar să te slăbească emoţional, să erodeze puţin acel optimism invariabil al dimineţilor, pentru a putea lovi în plin cu marea surpriză, imediat după aceste aperitive pişcătoare. Şi dacă o cafea vărsată, nişte pantaloni descusuţi şi un automobil îndoit pot să-ţi tulbure cel mult câteva ore, reîntâlnirea cu dragostea vieţii tale, după 15 ani poate să-ţi dea peste cap viaţa cu totul. În biroul firmei de asigurări, Asli stă faţă în faţă cu Omer, bărbatul de care s-a îndrăgostit şi de care s-a despărţit acum mai bine de un deceniu. Ce-ţi mai poate spune o fostă iubire după atâta amar de ani? Cel mai convingător şi cel mai periculos lucru: că nu pare a suporta calificativul de fostă. Asli şi Omer reînnoadă o poveste întreruptă brusc şi tumultuos, fără să îşi pună problema deznodământului.
Romanul lui Hande Altayli mută atenţia cititorului între două planuri narative: începutul poveştii de dragoste dintre Omer şi Asli şi momentele de după reîntâlnirea lor din dimineaţa accidentului. Desigur, lucrurile nu sunt prea simple: Omer este fostul amant al mătuşii lui Asli care a sedus (cu o forţă aproape incredibilă prin ecoul pe care reuşeşte să-l dovedească peste ani şi ani) o adolescentă uşor de impresionat. Căsătorit şi lipsit de disponibilitatea de a renunţa la căsnicie, Omer o aduce pe Asli la capătul răbdării şi o face să-l părăsească fără vreun cuvânt de despărţire. Asli este însă prinsă bine de tot în capcana dragostei, care o strânge fără salvare. Singura ei scăpare este să îşi înfrângă inamicul prin propriile sale arme, adică să combată dragostea tot cu dragoste. Asli caută rând pe rând să iubească şi să se dăruiască unor bărbaţi demni şi sensibili dar reuşita ei este năruită de reîntâlnirea cu Omer. Omer se dovedeşte a fi o inundaţie imprevizibilă peste stabilitatea emoţională la care Asli a lucrat îndelung. Şi, spre deosebire de calamităţile naturale, nu pare să se sfârşească, dimpotrivă pare să se amplifice de la o zi la alta. Ce şanse au însă doi oameni care se revăd după 15 ani, cu sentimente la fel de intense? Pare deja o premisă greu de imaginat care nu poate conduce decât la o concluzie favorabilă pentru protagonişti… oferă intensitatea sentimentelor o garanţie relaţională sau repetarea greşelilor din trecut poate neutraliza acest miracol al supravieţuirii unei iubiri longevive?
Dincolo de stereotipiile şi accentele uşor telenovelistice, romanul lui Hande Altayli vorbeşte despre dragoste dintr-un unghi interesant. Nu ca paradis etern, deci nu ca o destinaţie, ci mai degrabă ca un proces repetabil. Mai precis, dragostea pare a fi o trecere succesivă de la cele mai profunde păreri de rău la fericire deplină în raport cu cineva, adică drept un ciclu care poate fi reluat ad infinitum. Nu există liniaritate cu începuturi şi finaluri definitive, poveştile de dragoste nu se încheie de fapt, ci doar rămân adormite într-o etapă, gata să explodeze, atunci când circumstanţele sunt favorabile. De aceea dragostea este un terorist desăvârşit, este o capcană a diavolului: indiferent de câte straturi de timp este acoperită, ea reprezintă o ameninţare. Citit în această cheie, finalul romanului cu siguranţă rămâne deschis.
Desigur, această abordare a sentimentului de dragoste, pe cât de interesantă este, suferă totuşi de handicapul lipsei de credibilitate. Dacă suntem dispuşi să acceptăm ideea fatalismului romantic, e greu să credem că sentimentele nu evoluează, nu se transformă, nu sunt filtrate prin privirea mai mult sau mai puţin matură pe care ne-o modelează timpul şi experienţa. Întrebarea rămâne totuşi deschisă: sunt Asli şi Omer exponenţi ai victimelor dragostei, ca devoratoare nemuritoare sau sunt mai degrabă doi protagonişti imaturi care cedează, după ani de zile unor obsesii legate de orgoliu şi atracţie sexuală?
DRAGOSTEA E CAPCANA DIAVOLULUI - Hande Altayli – Editura Univers, 2010
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
Etichete:recenzie, univers | Postat in Recenzii | Niciun Comentariu
Comentarii recente