Zece povestiri multilateral dezvoltate

22/09/2010

ZÂMBETE  MULTILATERAL  DEZVOLTATE

 

Se mai întâmplă şi astăzi, când mergi să plăteşti o factură, să depui vreo cerere, să primeşti vreo ştampilă să te loveşti de ceea ce au ajuns să fie caracterizate drept “situaţii româneşti clasice “, în care bunul simţ, profesionalismul şi funcţionalitatea sunt un fel de lozuri câşitgătoare la 6 din 49, adică  e o minune când dai de ele. Scenele sunt familiare: lumea se înghesuie la un singur ghişeu în timp ce restul sunt închise, diverşi indivizi (foarte grăbiţi, nu-i aşa, ca noi toţi de altfel) fentează rândul cu buldozerul justificativ capabil să dărâme orice argument de bun simţ: “ştiţi, chiar nu am timp, doar o întrebare vreau să pun, ştiţi, o cunosc pe doamna de la ghişeu”, în timp ce doamna de la ghişeu, pe cât de amabilă şi de zâmbitoare se dovedeşte cu necunoscutul invidiat de toţi codaşii (transmiţând salutări şi familiei sale: “spune-i lu Gicu că-l pup”), pe atât de acru şi ameninţător îşi arată colţii funcţionăreşti  nefericiţilor care n-au avut, ghinionistii, vreo legătură cu vreun Sandu, Mitică, Dorel şi alte neamuri al căror nume să desferece bunăvoinţa funcţionarei. Unii mai trecuţi prin viaţă dau din cap cu subînţeles amintindu-şi de vremuri care refuză să rămână înmormântate (poate că om fi îngropat noi comunismul anapoda), în vreme ce aceia mai tineri sunt cât se poate de contrariaţi şi comentează, în timp ce vocea din spatele ghişeului remarcă obrăznicia şi decăderea tineretului din ziua de azi care nu mai e ca pe vremuri. Care vremuri? Vremurile de glorie ale clasicismului de care vorbeam. Vremurile cărora Cătălin Mihuleac le aduce un fel de tribut, purtându-ne, prin cele zece povestiri cuprinse în volumul de faţă în epoca de aur a celor descurcăreţi. O epocă în care o astfel de atitudine arogantă şi imprevizibilă a funcţionarului, şefului de raion, vânzătorului ţineau de firescul cotidian, ba chiar erau o componentă esenţială a demnităţii profesionale.

Amintirile lui Cătălin Mihuleac ne călăuzesc prin desişul societăţii multilateral dezvoltate, printr-o serie de naraţiuni, cum altfel, decât multilateral dezvoltate. Dar acest titlu nu are doar o încărcătură ironică adresată limbajului de lemn al perioadei ceauşiste, ci chiar surprinde fidel zeitgeistul epocii. Vorbim de vremuri care, prin încorsetarea ideologică şi prin penuria de bunuri au stimulat intens inventivitatea compatrioţilor noştri, i-au făcut să găsească noi mijloace prin care să se strecoare multilateral printre chingile opresive. Aşadar multilateral este cuvântul de ordine.

Frumuseţea în epoca Ceauşescu este multilateral dezvoltată, în perimetrul comunicării, al spiritului feminist şi chiar al democraţiei:  fetele frumoase se dovedesc a fi şi turnătoare iscusite pentru Securitate, stimulând competiţia onestă între bărbaţii care nu ştiu în ce capcane cad (de data aceasta, nu doar cea inofensivă a amorului), păstrând însă un soi de solidaritate a genului, preferând să raporteze doar sexul masculin tartorilor securişti. Profesiile sunt multilateral dezvoltate: controlorul de tren şi şeful vagonului restaurant nu sunt doar angajaţi la stat, ci parteneri de afaceri de succes, având drept clienţi tot felul de blatişti  mai mult sau mai puţin naivi care dau pe gât cu mândrie grătarele pline de bicarbonat şi berile îndoite cu apă şi detergent. Poeţii de curte ai marelui cârmaci ai ţării îşi dezvoltă şi spiritul pamfletar şi se trezesc încurcând versurile de slavă, cu replici usturătoare, în faţa tovarăşilor insuficient de multilateral dezvoltaţi (mai ales în ceea ce priveşte umorul).

Obiectele sunt multilateral dezvoltate: dolarii nu sunt doar mijloace de schimb interzise, ci au încărcătura lor simbolică aparte, sunt nişte reale posibilităţi de impresionat şi cucerit domnişoare adolescente. Pancartele de la mitingurile  de 1 mai sau 23 august nu sunt doar mijloace de proslăvire a înţelepciunii conducătorului, ci pretexte inventive de agăţat domnişoare la fel de plictisite de căldură şi vorbe goale. Până şi vocabularul este multilateral dezvoltat: o serie de acronime de tipul PCR sau RFG au multiple înţelesuri, decriptate în funcţie de context: nu e vorba doar de Partidul Comunist Român, ci şi de Pile, Cunoştinţe, Relaţii, nu e vorba doar de Republica Federală Germană, ci şi de Refugiul din Fundul Grădinii (uneori o asemenea lecţie de gramatică poate deveni dureroasă, când eşti un emigrant care încearcă să fugă peste hotare, dar eşti prins şi trimis în adevărata RFG, puturoasă şi strâmtă, din spatele unităţii de grăniceri).

Cele zece povestiri multilateral dezvoltate ne vorbesc despre o societate în esenţă prăbuşită moral şi profesional, însă nu într-o manieră încrâncenată care arată cu degetul,  culpabilizează sau care pune sare pe rană. Cătălin Mihuleac adoptă o privire hâtră, pe undeva moromeţiană şi face apel la un limbaj cât se poate de plastic şi de expresiv pentru a identifica valenţele pitoreşti ale unor vremuri care ne mai dor sau de care ne este dor (unora dintre noi) şi astăzi. Geologul şi jurnalistul născut la Iaşi ne oferă un pumn de pastile umoristice care să ne mai îndoaie greaţa resimţită după observarea handicapurilor (multilateral dezvoltate, ca orice produs moştenit după 1989) de care mai suferă şi astăzi România. Păstraţi cartea lui Cătălin Mihuleac la îndemână, nu ştiţi când veţi da de vreo scenă clasică românească. Lectura în acest caz vă va pregăti  un zâmbet complet, multilateral dezvoltat, în ambele colţuri ale gurii, în loc de îmbufnarea obişnuită.

ZECE POVESTIRI MULTILATERAL DEZVOLTATE – Cătălin Mihuleac – Editura Cartea Românească, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *