Am ceva sa-ţi spun

27/09/2010

LONDONEZII DE AZI

La un moment dat mi-am întrebat un cunoscut, plecat la Londra de mai bine de un an de zile, cum i se par a fi englezii. Ideile încă preconcepute şi probabil depăşite legate de psihologia naţiunilor, îmi dădeau ghes să cred că acea sinteză a trăsăturilor britanice: distincţie, punctualitate, discreţie,  umor sec cu care mă familiarizasem mai ales prin literatură (şi încă de mic – e greu să uiţi figura lui Phileas Fogg, din romanul lui Jules Verne, Ocolul Pământului în 80 de zile) supravieţuiesc şi astăzi printre londonezii de rând. Răspunsul la întrebare l-am primit tot sub formă interogativă: care englezi? Într-adevăr, dacă porneam de la premisa că Londra e populată de astfel de gentlemani cu obiceiuri victoriene, cunoscutul meu nu ar fi avut despre ce să-mi povestească. Şi el trăise surpriza descoperirii faptului că metropola britanică devenise, de zeci de ani, un autentic Turn Babel, în care e mai probabil să dai peste pakistanezi, arabi, sârbi, spanioli, estonieni, africani etc decât de britanici sadea, cu arbori genealogici ai căror rădăcini să fie bine înfipte în solul insular,  măcar de 100 de ani. Romanul lui Hanif Kureishi se petrece în această Londră populată de englezi naturalizaţi care, departe de a întregi o imagine coerentă, prin profiluri comune legate de rasă, religie, obiceiuri, cultură, alcătuieste mai degrabă un mozaic fascinant, multicolor, multicultural, multilingvist care îşi poartă istoria la vedere.

Dar romanul lui Kureishi nu este despre ciocniri interculturale… sau nu despre ele în primul rând. „Am ceva să-ţi spun” este mai degrabă un fals bildungsroman, la finalul căruia protagonistul dobândeşte o cunoaştere pe care o avea deja, doar că ea este mai clară şi mai distinctă. Şi poate că veţi rămâne surprinşi să constataţi că cel ce se maturizează în acest caz este un bărbat  trecut bine de 50 de ani, de la care te-ai aştepta să fie mai degrabă un sfătuitor iscusit. Doar că sfaturile sunt pentru Jamal o dovadă de neprofesionalism, căci el este un psihanalist care nu-şi infantilizează pacienţii cu diverse recomandări şi răspunsuri, ci îi încurajează să-şi exploreze şi să-şi rezolve conflictele singuri, fără să fie scutit, la rândul său de un asemenea efort. Ajuns la vârsta a doua, Jamal continuă să rămână marcat de experienţa primei iubiri cu frumoasa indiancă Ajita, peste care nu a putut să treacă, nici după 20 ani. Reîntâlnirea la Londra cu cea de care s-a despărţit, după moartea tatălui ei (eveniment de care Jamal nu este străin), va deschide răni vechi şi necesitatea confruntării cu prezentul şi trecutul . Cadrul reîntâlnirii nu va face lucrurile mai uşoare, căci alături de Jamal sunt atât fosta lui soţie Josephine, cu care are un copil, cât şi cealaltă iubită pe care a avut-o, Karen şi desigur, întregul cerc de cunoştinţe excentrice, nevrotice sau psihotice ale psihanalistului londonez: sora sa cu temperament vulcanic, Miriam, artistul neînţeles (deşi plin de succes) Henry, fratele homosexual al lui Ajita,  precum şi prietenii din copilărie, neamţul Wolf şi bulgarul Valentin. Romanul lui Kureishi are patru părţi, dar împărţirea cea mai evidentă este între capitolele care explorează trecutul personajelor şi cele care detaliază întâmplările prezente (din preajma atentatelor cu bombă de la Londra, de după anul 2000). Desigur că nu există întotdeauna o graniţă fină între acestea, de aceea cititorul trebuie să rămână foarte atent la lectură, pentru a nu pierde nici un detaliu important despre biografia personajelor care s-ar putea să se dezvăluie destul de târziu în roman.

Destinele personajelor pe care le urmăreşte Kureishi aduc în scenă un alt protagonsit important, aproape la fel de important pentru autorul de origine indiană precum s-a dovedit a fi New Yorkul  pentru Woody Allen… e vorba desigur, despre Londra. Istoria lui Jamal şi a Ajitei se consumă şi e marcată de transformările pe care le-a suferit metropola britanică în ultimii 30 de ani. Londra este de asemenea un actor proeminent în roman şi îşi lasă amprenta asupra protagoniştilor: de la anii 70, cu grevele intense, cu ascensiunea mişcării drepturilor civile, cu falimentul colonialismului, cu simpatiile de stânga care vor alimenta tensiuni în relaţia dintre Ajita şi Jamal spre anii 80, cu politicile thatcheriste, ascensiunea televiziunii şi a culturii pop şi în sfârşit, la vremurile prezente, cu cele două mari ameninţări, cea din exterior, terorismul respectiv cea din interior, cancerul, toate acestea vor modifica într-o oarecare măsură raporturile dintre personaje.

Nu în ultimul rând, romanul este bogat şi în reflecţii pe marginea psihanalizei care este oferită chiar drept cheie pentru înţelegerea comportamentelor din roman, doar nu întâmplător autorul explorează relaţiile cu părinţii ale fiecărui protagonist. Chiar şi relaţia dintre Ajita şi Jamal, dincolo de orice context cultural al epocii, este ameninţată mai ales de figura tatălui lui Ajita de care nici unul dintre ei nu se poate desprinde. E ciudat cum, deşi ar părea să aibă intensă nevoie de aşa ceva, nici unul din apropiaţii lui Jamal nu pare să apeleze la terapie. Problema vindecării însă este sensibilă. Căci psihanaliza se poate dovedi, pe cât de eliberatoare, pe atât de subversivă şi periculoasă: ea nu garantează că vei deveni un om mai bun sau mai fericit, s-ar putea să devii o pacoste mai mare decât înainte (mai ales pentru ceilalţi) iar alegerea de a renunţa la propria nefericire cu care te-ai obişnuit şi care îţi este utilă în anumite privinţe nu este deloc uşoară. Cu toate că îmbracă uneori forme bizare şi chiar îşi rătăceşte adesea protagoniştii există o lecţie, desprinsă pe urmele lui Freud,  pe care atât Jamal, cât şi prietenii săi par să o fi învăţat bine, cu toate neajunsurile pe care ea le provoacă: ori iubeşti, ori te îmbolnăveşti.

AM CEVA SĂ-ŢI SPUN – Hanif Kudeishi – Editura Humanitas, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *