ÎNTOARCEREA VÂNĂTORULUI DE MITURI
Când Lucian Boia porneşte la vânătoarea de mituri, e aproape de la sine înţeles că nu se va întoarce doar cu poveşti vânătoreşti, dar fără pradă. Doar el are un simţ de orientare impresionant în pădurea vastă a istoriei ideilor, are un ochi suficient de critic şi de experimentat şi are o îndrăzneală dublată de profesionalism veritabil pentru a face faţă oricărei prejudecăţi, oricărei mitologii care arborează pretenţii de adevăr, indiferent de câtă susţinere s-ar bucura. Îndrăzneala lui Lucian Boia este aceea caracteristică omului de ştiinţă autentic care incearca, prin ipotezele şi demonstraţiile pe care le face să ne aşeze în matca perspectivei rezonabile, căutând să tempereze discursurile prea pasionale (care îşi găsesc adesea acoperirea sau justificarea în argumente pseudoistorice) dar şi să deschidă noi orizonturi de interpretare, să implice discuţiile într-o dialectică sănătoasă, ferindu-ne de una din cele mai periculoase ameninţări când vine vorba de studiul istoriei, anume unanimitatea.
Galeria de mituri vânate până acum de Lucian Boia este impresionantă: mitul României eroice, mitul democraţiei, mitul sfârşitului lumii (printre altele) şi, mai recent, mitul entuziasmului românesc de a forma statul unitar. Ultima pradă expusă în această galerie este aceea a Germaniei în postură de agresoare înnăscută. De remarcat este avertismentul autorului, în privinţa scopului propus: eseul lui Lucian Boia despre Germania primei jumătăţi de secol este o schiţă pentru un eventual proiect mai elaborat. Acest aspect (întărit şi de dimensiunile cărţii – 140 de pagini) modelează aşteptările cititorului privitoare la profunzimea şi detaliul analizei. În ciuda temei îndrăzneţe pe care o abordează eseul de dimensiuni reduse semnat de Boia nu este nici neinteligibil şi nici aberant.
Aşa cum surprinde Boia, mai ales după cel de-Al Doilea Război Mondial, au căpătat proeminenţă o serie de interpretări care au întărit o atitudine politică circumspectă, ba chiar acuzatoare faţă de Germania şi de rolul pe care aceasta l-a jucat în evenimentele ultimilor 100 de ani. Aceste interpretări au fixat câteva judecăţi aproape axiomatice în mentalul colectiv, poate chiar şi printre specialiştii istorici cu privire la acţiunile Germaniei, văzute ca decurgând din trăsături şi obsesii cultivate cu precădere în spaţiul nemţesc: militarism, expansionism, antisemitism. Lucian Boia răstoarnă toate aceste perspective printr-o strategie elegantă, invitând cititorii să păstreze o privire panoramică riguroasă asupra contextelor istorice şi mai ales asupra celorlalte naţiuni europene din epocă.
Înainte de a discuta ceea ce el consideră a fi punctul decisiv care a pecetluit soarta Germaniei (declanşarea primului război mondial), Lucian Boia trece în revistă câteva trăsături fundamentale în baza cărora, în opinia unor istorici, Germania a transformat Europa într-un câmp de luptă. Sunt analizate atât tendinţele pretins expansioniste, antidemocratice, rasiste şi antisemite pe care le evidenţia Germania la inceputul secolului iar Boia sugerează că acestea (inclusiv teoriile care le-au dat forţă şi influenţă) sunt de regăsit în diferite grade (uneori mai mari!) la celelalte naţiuni europene. Totusi, Germania a declanşat două războaie mondiale şi nu celelalte state europene. Dar, aşa cum argumentează Boia, n-a făcut-o neapărat de pe poziţii premeditate ci ca urmare a unei combinaţii nefericite de factori. Nu personalitatea războinică a nemţilor sau cultul lor pentru autoritate au stat la baza agresiunilor militare, cât mai degrabă aglomerarea inoportună a unor evenimente politice şi economice într-un anumit context precum şi o atitudine diplomatică (nu lipsită de interese reproşabile) exagerat de aspră (aproape provocatoare) din partea vecinilor ei.
Deşi nu neagă responsabilitatea Germaniei pentru Holocaust şi pentru distrugerile provocate, Lucian Boia o ţese într-un context mai larg din care învingătorii ambelor conflagraţii mondiale nu scapă cu mânile curate. Totuşi, dacă într-adevăr se poate vorbi de o tragedie a Germaniei rămâne de văzut de aici înainte. Istoricul român a dat doar tonul unor discuţii care se anunţă a fi interesante, inclusiv pe plan internaţional.
TRAGEDIA GERMANIEI 1914-1945 – Lucian Boia – Editura Humanitas, 2010
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
5 răspunsuri
As dori sa ma opresc doar asupra afirmatiei facute de autorul prezentarii, domnul Sever Gulea: ” Totuşi, dacă într-adevăr se poate vorbi de o tragedie a Germaniei rămâne de văzut de aici înainte.”
Plecand de la simpla definitie a substantivului „tragedie” nu exista nici o indoiala in faptul ca Germania a suferit o tragedie!!!
Se poate discuta daca ea se face vinovata sau nu de propria tragedie, dar in nici un caz nu putem nega tragedia prin care a trecut!!!
Tragedie care nu este singulara ci caracteristica tuturor statelor beligerante ale celor doua conflagratii mondiale, intr-o masura mai mica sau mai mare in functie de aportul adus de fiecare. Putem lua exemplul SUA al carei teritoriu nu a fost transformat in front de lupta, insa si ea si-a adus aportul uman si economic iar moartea acelor soldati este o tragedie atat pentru familile lor cat si pentru statul american in integralitatea lui, ca sa nu mai vorbim de partea economica. Mai mult, despagubirile imense la care a fost obligata Germania, criza economica mondiala instalata in anii 30 ai secolului XX au condus la o adancire a tragediei Germaniei.
Acestea fiind spuse, titlul ales de Lucian Boia este unul cat se poate de corect, de realist!
Mulţumim pentru comentariu!
Sunt de acord cu dumneavoastră, dacă e să ne rezumăm strict la semnificaţia figurată a substantivului tragedie, adică aceea de catastrofă, de nenorocire cu greu se poate contesta că orice participant la cea de-a doua conflagraţie mondială a avut parte de aşa ceva, inclusiv Germania, fără discuţie. Dar titlul pe care l-a ales Lucian Boia (alegere intemeiata chiar pe argumentatia pe care o dezvolta in carte) îmi pare că are o semnificaţie chiar mai îngustă, trimiţând la parcursul desfăşurării acţiunii din specia dramatică numită tragedie, în care personajele aflate în conflicte violente sunt conduse către un deznodământ nefericit, independent de voinţa lor. În acest sens, cel pe care dumneavoastră l-aţi surprins prin ideea vinovatiei (adica a responsabilitatii) Germaniei pentru propria tragedie (mie această construcţie mi se pare puţin contradictorie… tragedia presupune ideea de implacabil, ceva ce nu poţi împiedica şi nici asuma până la urmă ), am vrut să spun că este încă discutabil dacă se poate vorbi de o tragedie a Germaniei (adică miza discuţiilor viitoare va fi să se regândească responsabilitatea Germaniei în raport cu evenimentele produse). Desigur, nici construcţia mea nu a fost foarte bine aleasă atâta timp cât v-a atras, pe bună dreptate, atenţia.
Stimate domnule Gulea,
Ma bucura raspunsul dumneavoastra pentru ca am inteles modul in care vedeti lucrurile si m-am convins ca sunteti un om cultivat.
Uneori, din dorinta de a cunoaste si a intelege cat mai mult, cautam intelesuri si semnificatii si acolo unde nu ar trebui.
Este clar ca vedem lucrurile un pic diferit. Din punctul meu de vedere tragedia presupune intr-adevar ideea de implacabil, dar implacabil nu este sinonim cu predestinat…..astfel nu mi se pare contradictorie afirmatia din primul comentariu. Cert este ca, atata timp cat aceasta carte creeaza dispute incepand cu titlul, merita citita!
Oricum, mi-ati atras atentia in mod placut si am sa va citesc cu placere si prezentarile viitoare.
Vă mulţumesc foarte mult pentru aprecieri şi mai ales pentru atenţia pe care aţi acordat-o microrecenziei mele. Tocmai acea dorinţă de înţelegere de care aţi dat dovadă (şi care cu greu poate fi considerată vreodată a fi excesivă) s-a dovedit, în cazul de faţă, un câine de pază vigilent (dacă îmi permiteţi această exprimare) al unei prezentări lipsite de ambiguităţi.
Discuţia legată de tragedie poate desigur continua. Într-adevăr ideea de tragedia poate include atât ideea de implacabil cât şi ideea de predestinat (să numim acesta sensul tare al cuvântului). Într-un sens, să-i spunem mai slab, tragedia poate include, aşa cum aţi punctat, doar ideea de implacabil. Dar dacă este să acceptăm acest sens şi să îl punem alături de parcursul Germaniei de după Primul Război Mondial (parcurs pe care Lucian Boia îl numeşte ca decurgând de la sine din acel punct crucial de cotitură ) se ajunge la nişte afirmaţii de tipul:
1) dată fiind combinaţa de factori de după WW1 e de înţeles ce s-a întâmplat cu Germania deşi se putea şi altfel
2) dată fiind combinaţia de factori de după WW2 cu Germania nu putea să se întâmple decât ce s-a întâmplat
Varianta 1 lasă loc responsabilităţii Germaniei, dar diluează -poate chiar elimină ideea de tragedie (atâta timp cât acceptă că implacabilul putea fi de fapt evitat)
Varianta 2 lasă neatinsă ideea de tragedie (ca fenomen implacabil) dar ridică atunci semne serioase de întrebare cu privire la responsabilitatea Germaniei. Mi-a părut că Lucian Boia se apropie mai mult de această variantă şi mi-a părut că istoricul român face de fapt un transfer de accent: de la trăsăturile pretins tipic germane (militarism, expansionsim etc) considerate de mulţi drept surse întemeiate ale celor două conflagraţii mondiale, spre condiţiile istorice şi complexul de împrejurări pe care le-a traversat Germania. Or, dacă primele (trăsăturile psihologice şi politice nemţeşti) îi incriminau direct pe germani pentru acţiunile lor, celalalte (condiţiile şi împrejurările) le ridică de pe umeri această povară. Tragedia Germaniei constă nu în faptul de a fi predestinată nativ (prin specific caracterial) să pornească la război – am şi eliminat ideea predestinării şi o face de fapt şi Boia – ci în faptul de a fi fost într-un fel victima condiţiilor implacabile ale istoriei de după Primul Război Mondial. Dacă Germania nu putea decât să pornească un al Doilea Război Mondial şi un Holocaust, dacă acţiunile ei sunt într-un fel necesare (în sens logic) raportate la contextul pe care l-a traversat, mai poate fi vorba de responsabilitate?
nu ma intereseaza germania…. tocmai am aflat ca tu lucian boia denigrezi pe eminescu – cum indraznesti omule sa faci asa ceva? esti si tu la fel ca toti romanii de azi saraci cu duhul si indoctrinati de dupa 89 incoace – poate nu la toti dar eminescu este o pare din sufletul romanesc – pai si pe acesta ni l improsti cu noroi, cu ce mai ramanem mai scriitorule sau ce esti ca nu mi pasa dar te dispretuiesc pentru denigrarea lui eminescu – uite ce bine si ce frumos vorbeste alex stefanescu un om inteligent si intelept – tu ce esti, adunator de date ca ex ce ai aici cu germania? nu ti e rusine? mai bine ti ai folosi talentul daca l ai in slujba tarii, cu adevarat, nu cu fantezii de pesimist, ce mor eu pe voi, care va dati mari scriitori si insirati, vorba lui eminescu, vorbe goale… inca o data sa ti fie rusine – eram doar o eleva, chiar proasta in anii 60 si fara acces la altceva si totusi eminescu mi a placut si mi a innobialt copilaria si adolescenta cu frumusete… dar ce mi bat eu gura de pomana cu un ipocrit ca tine?