Copiii lui Hansen

18/11/2010

BOALA CARE TE SCOATE DIN ISTORIE

Uneori, ca să închei socotelile cu istoria, ca să poţi spune că trecerea timpului nu mai are nici o semnificaţie pentru tine, nici personal şi nici social, nu trebuie nici să mori, nici să trăieşti într-o societate hegeliană sau marxistă (acolo unde istoria oricum se sfârşeşte până la urmă). E suficient să te îmbolnăveşti, dar să nimereşti o anumită boală, preferabil cronică, incurabilă şi înspăimântătoare pentru cei din jur astfel încât să te transferi din lumea în care se întâmplă ceva în lumea în care nu se întâmplă nimic sau mai degrabă în lumea în care istoria se reduce la istoricul propriei tale degradări. Există două reguli pentru a testa caracterul înfricoşător al eternităţii: limitează libertatea de mişcare şi limitează contactul uman;  regulile de bază pentru funcţionarea oricărei închisori. Doar că, pentru o închisoare obişnuită ai nevoie de gardieni, de ziduri şi de turnuri de pază, căci condamnaţii pot oricând să scape şi să nu fie recunoscuţi de semeni drept deţinuţi. Atunci când te îmbolnăveşti de lepră însă, porţi o uniformă universală pentru tot restul vieţii, eşti recunoscut şi întors în prizonierat oriunde te-ai duce, orice ai face, fără vreo şansă de eliberare (condiţionată sau nu).  Ce fel de viaţă poţi să mai duci atunci? Doar o viaţă de colectiv pe care eşti forţat să o îmbrăţişezi, viaţa în familia lui Hansen, a celor înfrăţiţi prin legătura invizibilă a perfidului bacil care ruinează şi mutilează trupuri.

Ognjen Spahic scrie un roman despre existenţa în sânul unei asemenea familii, în sânul unei leprozerii din România, de la finele anilor 80. Naraţiunea este relatată la persoana I, din perspectiva unui lepros anonim care nutreşte gânduri de evadare din colonie. Îi împărtăşeşte aspiraţiile Robert Duncan, spionul american capturat de ruşi şi îmbolnăvit în misiune, exilat de autorităţi în acest colţ balcanic de pedeapsă (nemeritată). În aşteptarea desfăşurării planului de evadare, protagonistul romanului şi Duncan îşi duc existenţa repetabilă în compania celorlalţi leproşi, cu aceleaşi ritualuri impuse de boală: culesul plantelor de ceai, îngrijirea rănilor de pe trup, depănarea amintirilor (originea bolii, actul de transformare, de demisie din umanitate păstrează adesea un loc central şi elaborat în discursul fiecărui internat) şi aşteptarea, lungă şi fără sens. Nu lipseşte speranţa care se dovedeşte a fi în cele din urmă cel mai otrăvitor ingredient al vieţii de lepros (evoluţia leprei este adesea înşelătoare, aproape sadică: îţi dă impresia că ţi-ai revenit, ca să te lovească năpraznic când te aştepţi mai puţin). Între timp, în Europa se petrec evenimente mari: regimurile comuniste se clatină. Chiar şi la fabrica de lângă colonie se simte agitaţia revoluţionară. Libertatea e pe cale să fie recâştigată. Pe cât e de grea, de rezistentă şi de vizibilă (mai ales prin celebrul Zid al Berlinului) cortina de fier e aproape prăbuşită. Cortina care stă însă între leprozerie şi restul lumii nu desparte doar ţări şi ideologii, ci desparte definitiv oamenii. Aşa cum remarcă şi protagonistul romanului, leproşii pierduţi pe această Atlantidă a durerii nu pot traversa deşertul spre civilizaţie. Cu toate acestea, căderea regimului Ceauşescu îi încurajează pe Duncan şi pe camaradul său povestitor să îşi ducă la îndeplinire planul de evadare, ca şi când ar avea şi ei o lume de câştigat, ca şi când răsturnarea de proporţii istorice îi priveşte şi pe ei într-o oarecare măsură. Faptul că nu şi-au pierdut aspiraţia pentru libertate,  confirmă umanitatea leproşilor a căror atenţie n-a fost confiscată în totalitate de boală. Mai au ei însă vreo şansă să reintre în istorie?

Deşi romanul lui Spahic se petrece în România anului 1989, evenimentele şi locul acţiunii nici că puteau fi mai îndepărtate de ceea ce se întâmplă în leprozerie. Această senzaţie de distanţă şi de înstrăinare pe care o poate trăi chiar şi un cititor român  confirmă reuşita lui Spahic de a construi o poveste convingătoare despre realitatea modelată de boală, realitate care exclude şi exilează istoria într-un plan secund.

COPIII LUI HANSEN – Ongjen Spahic – Editura Polirom, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *