Nu ştiu câte zile

29/11/2010

UN ROMAN SAU O IESIRE LA CAFEA

Sunt peste tot în jurul nostru, la colţ de stradă, în restaurante, în magazine, în trafic, desigur, la televizor, nici măcar în vacanţă nu scapi de ei (fie că rămâi în România sau pleci aiurea). Te uimesc prin inventivitatea lingvistică, prin bădărănia inconştientă, prin comportamentele lor exclamative. Pentru ei traiul alături de semeni este un prilej perpetuu de a ieşi în evidenţă, de a se face remarcaţi, de fapt întreaga viaţă pare a fi o permanentă competiţie, calculabilă precis în numărul dolarilor (sau euroilor), al femeilor impresionate şi al respectului impus cu pumnul sau cu farmecul lor “irezistibil”. Ne referim  adesea la ei prin apelative de tipul: “cocalar”, “papiţoi”, “ţărănoi”,” şmecheraş” etc iar ei nu se lasă mai prejos şi ajung să-şi facă chiar un titlu de glorie din asemenea porecle. E vorba de acea specie de parvenit needucat, descurcăreţ şi orgolios pe care n-ai cum să-l ocoleşti. Vocile mai proeminente sau mai puţin proeminente ale spaţiului public i-au satirizat, i-au deplâns, i-au criticat la modul cel mai serios, dar ei nu pot să stea deoparte. Şi de ce ar face-o? Doar fiecare din aceşti şmecheraşi reprezintă o naraţiune vie despre România ultimilor 20 de ani. Putem spune că era  o chestiune de timp (dar şi de curaj) până când cineva avea să bage măcar una din aceste naraţiuni umblătoare între paginile unei cărţi. Acel cineva este Stoian G. Bogdan, unul din poeţii cei mai titraţi ai anului 2009, primul autor de literatură română publicat de Editura Trei (ne bucurăm pentru iniţiativa Editurii Trei în acest sens şi sperăm să fie un debut de bun augur)

Fiecare epocă îşi are parveniţii ei. Dacă pe vremea lui Nicolae Filimon vorbeam de  Dinu Păturică, astăzi vorbim de Narcis (un nume predestinat, de altfel) Ivan, găinarul pârlit din Comăneşti care îşi vede visul cu ochii, când reuşeşte să se însoare cu fetiţa unui bogătan şi să alerge pe cai mari la Bucureşti. Mare noroc pe Narcis, dacă ţinem cont de faptul că a dus o copilărie grea, într-un oraş în care modelele generaţiei erau baştanii care-şi trânteau căsoaiele după câteva tunuri romanesti,  pe cât de misterioase pe atât de spectaculoase. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că nu toţi doritorii de înavuţire sunt la fel de norocoşi în Comăneştiul condus de clanuri mafiote, în care greşelile sunt plătite în sânge, aşa cum a aflat pe pielea ei chiar familia lui Narcis asasinată pe vremea când tânărul şmecheraş era doar un adolescent. După multă golăneală, prea puţină şcoală (deşi Narcis dovedeşte că are potenţial intelectual), protagonistul se alege cu o fată frumoasă şi o avere impresionantă, ba chiar şi cu un socru care e gata să-i predea ştafeta afacerilor (şmecherii se miros între ei). Ce face parvenitul care şi-a aflat împlinirea? Evident, se plictiseşte. Cu euroii în buzunar şi o frumuseţe în aşternut, cu feţe plecate dinaintea maşinii şi hainelor de firmă viaţa e lipsită de provocări. Aşa că Narcis se întoarce la Comăneşti (chiar înainte de nuntă) şi se pune pe sedus puştoaice, pe iniţieri sexuale şi chiar pe ticluirea unei răzbunări împotriva asasinilor care i-au ucis familia, minţind cu nonşalanţă, uitând însă că e înconjurat de oameni care întâi dau cu pumnul şi abia apoi te întreabă de sănătate.

Felul în care Stoian G. Bogdan aşterne povestea lui Narcis este cât se poate de inspirat şi convingător. Nu avem de a face cu o perspectivă doctă, cu o sală de disecţii psihologice şi tipologice, de un analist profund… ar fi fost tare nelalocul lor. În schimb, avem de a face cu un narator credibil, am putea spune, atâta timp cât, citind romanul Nu ştiu câte zile, ai senzaţia că ai fost chemat la o cafea de un mardeiaş limbut de prin cartier, să o arzi aiurea câteva ore, la o mică bârfă despre fauna locală. Oralitatea şi argoul sunt la ele acasă. Desigur, povestitorul nu uită să se transforme în personaj şi chiar să acapareze câteva capitole cu propriile amintiri , înainte să revină totuşi la povestea lui Narcis (că doar aşa e când ieşi la o cafea, o dai dintr-una în alta, nu poţi rămâne doar la subiect).

Evident România care se vede din romanul lui Stoian G Bogdan este mizerabilă, profund exasperantă… doar că naratorul nu o arată cu degetul smiorcăind, ci o foloseşte drept cadru pentru a pune în scenă o comedie neagră de proporţii, în care naturaleţea şi inventivitatea eroilor ne fac să trecem cu bine peste prima senzaţie de greaţă faţă de universul în care suntem coborâţi. Superbăieţii din superRomânia erau prea pitoreşti ca să nu aibă şi ei parte de un superroman. Superfilme au primit (şi ce filme, dacă ne gândim că Marfa şi banii a lui Cristi Puiu a fost actul de naştere al Noului Val) acum e vremea să se privească şi dintre pagini. Nu ştiu câte zile este un roman binevenit pentru literatura română în general: să nu uităm  că definirea identitatii literare autohtone atarna si de consolidarea diversităţii genurilor şi a abordărilor. Cel puţin din acest punct de vedere, scriitura lui Stoian G. Bogdan este o gură de aer proaspăt, o porţie de literatură populară ca la carte.

NU ŞTIU CÂTE ZILE – Stoian G. Bogdan – Editura Trei, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

13 Comments

  • Savu 06/08/2011 at 4:18 pm

    Originalitate nu e sinonim cu valoare. Cartea este, s-o spunem pe sleau, din cale afara de proasta. Nu vreau sa ma lansez in note critice pe marginea marginea unui volum pe care n-am reusit sa-l duc pana la capat, lasand acest lucru pe seama studentilor mei, in cadrul unui experiment inedit. Numai bine si lecturi mai inspirate !

  • Sever Gulea 06/08/2011 at 3:33 pm

    Pornesc de la o nelamurire elementara (si vei spune naiva, pana la urma): cum se face ca un autor “incult si infatuat” a ajuns sa fie publicat de edituri prestigioase precum Cartea Romaneasca sau Trei? In al doilea rand, nici macar originalitatea de perspectiva (cate romane scrise din punctul de vedere al parvenitilor romani contemporani pot fi enumerate?) nu salveaza romanul de la a fi un chix absolut?

  • savu 06/08/2011 at 9:18 am

    Ma tem ca nu, amice. Atata timp cat chixul asta absolut a fost nominalizat in proiectul studentilor de la Litere, “Topul rusinii – cele mai proaste carti ale secolului 21”, lucrurile sunt cat se poate de clare. Editura Trei s-a descalificat iremediabil, corectura cartii e (si ea) la pamant ( la nivelul autorului incult si infatuat), iar promovarea agresiva, prosteasca (tot la nivelul autorului). Astept cu nerabdare rezultatele topului, pe care ti-l voi trimite si tie.

  • Sever Gulea 05/08/2011 at 11:49 pm

    Chiar nu exista termen de comparatie?

  • savu 05/08/2011 at 9:16 pm

    O porcarie inegalabila !

  • Sever Gulea 12/01/2011 at 7:34 pm

    Din comoditate, presupun…

  • iurie 12/01/2011 at 2:44 pm

    Ma predau in fata imbecilitatii.

  • Sever Gulea 08/01/2011 at 12:36 pm

    Nu tin mortis sa fie asa, dar daca te predai atat de repede….

  • Iurie 08/01/2011 at 11:56 am

    Cum zici tu…

  • Sever Gulea 03/01/2011 at 10:34 pm

    Depinde la ce standard te raportezi… daca vorbim de literatura populara autohtona (segment destul de saracacios in peisajul romanesc), romanul lui Stoian G Bogdan e o aparitie rasarita.

  • iurie 03/01/2011 at 3:42 pm

    tu chiar ai petrecut atata timp sa scrii despre caricatura asta de carte? nici de hartie igienica nu e buna asta :)))))))) n-aveti treaba oameni buni

  • Sever Gulea 23/12/2010 at 7:26 pm

    In legatura cu ce anume?

  • Iurie 23/12/2010 at 5:10 pm

    Tu vorbesti serios?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *