Dealurile Verzi ale Africii

15/12/2010

Citind Dealurile Verzi ale Africii, nu poţi să nu remarci de cât de puţine lucruri are nevoie un mare scriitor pentru a fi fericit. Ernest Hemingway, un clasic al secolulului XX, câştigător al premiului Nobel pentru literatură, un adevărat inventator stilistic, povestitor de primă mână, atât în proza scurtă, cât şi în romane vorbeşte, în această a doua operă autobiografică despre câteva din reţetele simple ale traiului fericit. Dacă ne-am fi aşteptat ca o figură de asemenea rang literar să se simtă bine în compania unor intelectuali enciclopedişti, dejunând şi filosofând cu aer doct despre curentele literare ale epocii, nici că ne-am fi putut afla mai departe de adevăr. Un om mai degrabă din popor, un călător nestatornic, un spirit care îmbrăţişează plenar toate experienţele pe care le trăieşte, Hemingway este genul de ins căruia îi ajung câteva cărţi, o puşcă (asortată cu o duşcă din când în când, desigur) şi o partidă de vânătoare sau de pescuit ca totul să fie bine. Mici bucurii ale vieţii? Deloc mici, chiar mari, atât de mari, încât Hemingway le numeşte (alături de câteva filme) drept  singurele lucruri care îi plăceau, care reuşeau să îi ofere o existenţă satisfăcătoare, cel puţin atunci, în 1933 când, alături de a doua sa soţie, Pauline, a zăbovit mai bine de o lună pe continentul african, la un safari de neuitat.

Cartea este structurată în patru capitole care rememorează câteva din întâmplările şi conversaţiile care s-au succedat de-a lungul timpului pe care Hemingway l-a petrecut în Africa. Trupa care colindă teritoriile sălbatice e destul de pestriţă: Hemingway şi Pauline sunt însoţiţi de cunoştinţe mai vechi sau mai noi din Europa dar şi de băştinaşi experimentaţi care îi privesc fie cu superioritate, fie cu respect. Peisajele străbătute sunt variate, mai ales că vânătorii sunt în căutare de diversitate şi urmăresc atât celebrele antilope kudu, dar şi rinoceri sau facoceri. Experienţele cinegetice îi poartă pe drumeţi prin mlaştinile populate de păsări, pe potecile făcute de hipopotami, prin pădurile exasperate de muştele ţe-ţe, prin savanele în care greutatea soarelui se simte pe umeri şi, desigur, pe culmile dealurilor mai mult sau mai puţin verzi care dau şi titlul volumului. Atmosfera călătoriei şi a partidelor de vânătoare este reconstruită fidel, Hemingway are acel simţ al gradării, aproape cinematografice, în înregistrarea încordărilor şi suspansulului pe care îl trăiesc pânditorii, dar are şi simţul firescului, când îşi mută atenţia asupra pauzelor, conversaţiilor şi ospeţelor de la umbra zgârcită a savanelor şi desigur, când trece în revistă neajunsurile provocate de bocanci, ciorapi, oboseală şi eşecuri vânătoreşti.  Ceea ce dă unitate celor patru capitole ale jurnalului de călătorie  este plăcerea vânătorii, mai precis plăcerea jocului urmăririi şi al căutării, joc pe care Hemingway pare să-l fi asumat destul de serios inclusiv pe plan existenţial. Pe lângă acesta, Hemingway şi însoţitorii săi europeni conversează savuros despre literatura americană (autorii americani au o problemă: devin celebri prea repede, se îmbogăţesc şi încep să scrie porcării), despre prânzurile cu Joyce sau beţiile cu Pound de la Paris. În Africa, Hemingway este de fapt peste tot: şi în Spania şi în Franţa sau chiar Rusia, căci atât lecturile, cât şi călătoriile anterioare, îi trezesc amintiri vii autorului american oriunde şi-ar arunca privirea.

Se spune despre volumul Dealurile Verzi ale Africii că ar fi fost citit în anul apariţiei mai ales de cei care nu văzuseră Africa sau de cei care voiau să o revadă. Din acest punct de vedere, lectura prezentului volum este depăşită astăzi, atâta timp cât avem la dispoziţie nenumărate documentare despre sălbăticia continentului negru. În plus, stilul şi-aşa minimalist al lui Hemingway e greu să trezească într-un cititor educat în cultura vizualului un ecou peisagist suficient de rezonant. În ceea ce priveşte poveştile de vânătoare, problema e că devin puţin repetitive, iar încrâncenarea şi seriozitatea cu care Hemingway tratează fiecare expediţie capătă pe alocuri accente ridicole. Cu toate acestea, scurtele meditaţii ale naratorului, precum şi câteva din conversaţiile şi impresiile lui Hemingway se dovedesc a fi adevărate nestemate care apar, ce e drept destul de rar (uneori descurajant de rar am putea spune) şi reuşesc să alcătuiască piesa de rezistenţă a motivaţiei cititorului contemporan în a duce la capăt lectura. Uneori, Dealurile Verzi ale Africii oferă satisfacţii nebănuite, atunci când dai complet întâmplător de câteva pasaje delicioase, te face să trăieşti ceva similar cu ceea ce a trăit  Hemingway când s-a întâlnit cu o turmă de kudu în cele mai neaşteptate locuri. E nevoie, ce e drept, ca în orice vânătoare, de suficientă răbdare.

Hemingway declară, în cuvântul înainte către cititor că a încercat, prin acest volum să scrie o carte absolut adevărată, ca să vadă dacă descrierea unei regiuni şi povestirea celor întâmplate pot intra în competiţie cu o carte născută din imaginaţie. A reuşit? Din punctul meu de vedere, răspunsul îl găsim tot la Hemingway, prin citatul selectat de Editura Polirom pe a doua copertă a prezentei ediţii: toate cărţile bune au în comun un singur lucru- în faţa lor realitatea păleşte.

DEALURILE VERZI ALE AFRICII – Ernest Hemingway – Editura Polirom, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *