Fenomenul Pitesti

27/12/2010

Dacă unele cărţi republicate în seria aniversară a Editurii Humanitas, 20 de ani în 20 de cărţi, cum este Povestea Elisabetei Rizea vin să restituie spaţiului public românesc repere morale de care ţara are încă nevoie, alte cărţi, ca Fenomenul Piteşti vin să descalifice un sistem şi o ideologie care, la 20 de ani de la prăbuşire, în vremuri de criză, se bucură încă de simpatizanţi. La fel cum , într-o societate atât de densă informaţional dar al cărei prim plan este adesea confiscat de impostori, există o permanentă nevoie să încurajezi, să selectezi şi să promovezi o figură integră, la fel de necesar este, într-un spaţiu democratic în care se mai simt încă nostalgiile comuniste, să aminteşti continuu falimentul şi ororile confirmate istoric provocate de regimurile totalitare.

Cartea scrisă de Virgil Ierunca în 1981, republicată succesiv la Editura Humanitas, este o lecţie cât se poate de concisă şi de concludentă despre practicile totalitarismului. În mai puţin de 100 de pagini sunt puse în evidenţă convingător toate acele trăsături fără de care nu poate supravieţui nici un regim totalitar: cinism, cruzime, imaginaţie diabolică întemeiată pe dispreţul faţă de individ. Prin fenomenul Piteşti  România a reuşit, în mod ruşinos, să se pună pe harta întinsului arhipelag Gulag demascat de Soljeniţân (care iată, a depăşit graniţele URSS), sub forma unei insule dureros de memorabile.

În 1948 George Orwell publica romanul O mie nouă sute optzeci şi patru, una din cele mai tulburătoare distopii care explorează tehnicile de supunere a omului. La nici un an de la acest eveniment literar, printr-o coincidenţă destul de ciudată, România proaspăt sovietizată avea să cunoască pe propria piele una din aceste tehnici: înfrângerea rezistenţei prin eliminarea martirilor şi a victimelor. Aşa cum sugera un personaj orwellian, reuşita totalitarismului nu se poate baza pe eliminarea fizică a inamicilor, atâta timp cât ea va atrage martirizarea lor şi va furniza oponenţilor eroii în numele cărora merită să lupte. Eliminarea autentică a inamicilor înseamnă asimilarea lor, reeducarea şi transformarea lor în susţinători fervenţi ai cauzei pe care o detestau. Ideea de reeducare nu era străină nici sovieticilor care visau demult să populeze întinsul teritoriu rusesc cu acea specie a omului nou, eliberat de prejudecăţile de gândire şi de acţiune burgheze. Forma pe care această reeducare a îmbrăcat-o în România anilor 50, în închisorea de la Piteşti, dar şi la Gherla sau la Canal a rivalizat lejer şi chiar a depăşit imaginaţia sovietică, apropiindu-se în cel mai înalt grad de ideile prezentate în romanul lui Orwell.

În 1949, în plină perioadă de reorganizare (altfel spus, de epurare şi represiune) a societăţii româneşti trecutul legionar al unui tânăr promiţător (educat, cultivat, ambiţios) pentru noua ierarhie comunistă este deconspirat. Astfel ajunge Eugen Ţurcanu în penitenciarul de la Suceava, fără să renunţe însă la colaborarea cu regimul care l-a întemniţat, pregătind un program de reeducare al deţinuţilor. Un program sistematic care va primi aprobarea Ministerului de Interne şi al Direcţiei Securităţii Poporului şi care va urmări nu doar înfrângerea celor mai tineri oponenţi politici, ci transformarea lor în propovăduitori şi executanţi ai regimului opresiv. În închisoarea izolată de la Piteşti nenumăraţi tineri au fost supuşi fazelor succesive ale proiectului pedagogic pervertit care presupunea o demascare externă (mărturisirea crimelor reale sau imaginare), o demascare internă (trădarea tuturor colaboratorilor din închisoare), o demascare morală publică (renunţarea la crezurile politice şi religioase fundamentale) şi, cel mai important, ca examen al purificării, conducerea procesului de reeducare al altor celorlalţi deţinuţi. Toate fazele erau însoţite de torturi inimaginabile şi de răpirea celui mai elementar sentiment de siguranţă, a celei mai elementare distincţii între gardieni, regim (reprezentanţii ameninţării) şi deţinuţi (reprezentanţii refugiului). Odioasa reuşită a acestui experiment a fost aceea de a anula demarcaţia dintre victimă şi călău. Mulţi dintre cei care au trecut prin proba de foc şi care nu au avut nici măcar posibilitatea să se sinucidă au fost transformaţi iremediabil în torţionari şi în turnători cu vocaţie, statut de care nu s-au mai putut desprinde (una din excepţiile notabile este cea a părintelui Gheorghe Calciu), nici măcar  după eliberarea din închisoare.

Prin dimensiunea pe care o are Fenomenul Piteşti este o cărticică pe care riscăm să o trecem cu vederea. Este însă una din acele sticluţe mici cu esenţe tari capabile să reînvie pagini semnificative din istoria naţională şi internaţională (a fenomenului numit totalitarism). Aceste pagini de memorie sunt dureroase fără discuţie, dar mult mai dureroasă poate deveni, în timp, uitarea lor.

FENOMENUL PITESTI – Virgil Ierunca – Editura Humanitas, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *