Meridianul Sangelui

06/02/2011

Când vine vorba de cărţi despre Vestul Sălbatic, cu siguranţă primul (şi poate singurul) nume de autor pe care îl pot rosti este Karl May. În compania romanelor sale mi-am petrecut copilăria, ele mi-au inspirat joacurile “de-a cowboy şi de-a indienii”, oferindu-mi în acelaşi timp câteva lecţii de viaţă de neuitat într-un decor aventuros. Erau pline de optimism şi poate chiar idealiste romanele lui Karl May, dacă e să ne gândim doar la portretizarea legăturii dintre Old Shatterhand şi Winnetou. Ea amintea că nici o diferenţă, fie ea de culoare, de provenienţă socială, de cultură nu poate sta în calea prieteniei. Răspunsurile şi acţiunile capeteniei apaşe demonstrau că, uneori, aşa zişii sălbatici sunt mai înţelepţi decât cei care pretind că au dreptul să-i civilizeze pe cei care îşi duc viaţa în inima naturii. Vestul Sălbatic al lui Karl May era populat de lichele şi bandiţi violenţi, puşi pe jaf şi pe distrugere dar aceştia erau întâmpinaţi de adversari redutabili, poate nu justiţiari absoluţi, dar totuşi personaje care credeau că există o diferenţă între bine şi rău, între lucruri permise şi lucruri nepermise. Înfruntările păreau să aibă sens, protagoniştii păreau să lupte pentru ceva, fie pentru dreptate, fie pentru răzbunare, fie măcar pentru propria supravieţuire.

Când am început să citesc romanul lui McCarthy, despre care auzisem că s-ar petrece tot în Vestul Sălbatic n-am purces la lectură cu acel entuziasm băieţesc faţă de o nouă aventură în preerie (a trecut ceva vreme de când mai puteam trăi aşa ceva şi, în plus, nu demult citisem Drumul, ultimul roman al lui McCarthy, postapocaliptic şi înfiorător). M-am apropiat însă de carte cu o curiozitate avidă: ce alt chip poate să îmbrace Vestul Sălbatic, decât cel al clasicelor înfruntări între indieni şi cowboy, între două lumi închinate unor valori diferite şi totuşi nu ireconciliabile? Nu m-aş fi aşteptat să dau peste un infern de proporţii danteşti, construit şi descris cu o minuţiozitate de ceasornicar şi cu o expresivitate de poet care te îngenunchează.

Romanul are o întindere de aproape 400 de pagini şi, cu toate acestea aşa zisele întâmplări pot fi rezumate într-o singură propoziţie simplă: în America mijlocului de secol XIX, un adolescent se alătură (sau mai bine zis e alăturat) unei bande de mercenari-tâlhari şi colindă alături de aceasta teritoriile sălbatice cuprinse între Texas şi Mexic. Romanul este cronica unei călătorii absurde, fără vreun scop precis. O călătorie prin „ţinutul zornăitor de foc, unde flăcările albe lunecau pe culmi şi pământul împrăştia miros de crememe arsă,” o călătorie prin „întinderi de zgură cu mâl uscat şi cenuşă vulcanică imponderabilă ca fundul pârjolit al iadului”, o călătorie prin „recife sterpe de pietriş”, o călătorie a „fiinţelor smulse şi trimise fără de nume şi neferite de propriile lor năluciri să rătăcească blestemate şi mute ca nişte gorgone târându-se prin pustiile sălbatice”. Romanul lui McCarthy este o colecţie de cele mai monstruoase cadre (care exercită dincolo de un sentiment profund de disperare şi o seducţie asupra cititorului) pe care le-a putut plăsmui vreodată mintea umană. În aceste cadre se mişcă banda condusă de Glanton şi Jude. Întâlnirile acestei bande cu orice aşezare omenească se termină, în mai bine de trei sferturi din cazuri în băi de sânge sau dacă nu în orgii pustiitoare. Iar în faţa acestei adunături de diavoli nu se ridică nimeni şi nu pentru că nu ar avea curajul ci, pentru că în lumea lui McCarthy nu există un antagonist care să restabilească ordinea care să echilibreze balanţa, să redea speranţa unei mântuiri. Toate vietăţile din Meridianul Sângelui poartă gena unei violenţe înnăscute fără margini: de la soldaţi, indieni, jefuitori şi până la porci, vulturi sau şerpi toţi se mănâncă şi se distrug între ei. E ca un coşmar în care ameninţările nu se mai termină, în care nimeni nu te poate ajuta şi în care lucrurile se înrăutăţesc inevitabil.

Desigur, persistă mereu întrebarea, măcar în ceea ce-i priveşte pe oameni: pentru ce atâta cruzime, pentru ce atâtea crime, când în joc nu par să stea  nici vreo avere nemăsurată, nici vreun titlu de glorie, nici onoarea, nici măcar propria supravieţuire? Nu e nimic demonstrativ în acţiunile bandei de ucigaşi. Ei îşi îndeplinesc pur şi simplu vocaţia. Care este aceea ne lămureşte chiar Judele, autoritatea morală a grupului, un adevărat profet nietzschean al găştii lui Glanton: războiul este meşteşugul suprem care îşi aşteaptă meşteşugarii supremi (încă dinaintea naşterii omului). Iar elementul care desăvârşeşte întreaga atmosferă horror (dincolo de peisajele prăbuşite şi fluviile de sânge care se scurg) a romanului este chiar banalitatea răului, felul în care crima şi cele mai abominabile suferinţe trăite sau provocate devin fireşti, în ochii tuturor celor care le înfăptuiesc.

Cormac McCarthy scrie mai mult decât un roman extraordinar şi surprinzător (nu v-aţi imaginat niciodată un asemenea Vest Sălbatic), ţesut cu aţă poetică la tot pasul, el inventează de-a dreptul un nou Cerc al Infernului… ajungeţi acolo urmărind Meridianul Sângelui.

MERIDIANUL SANGELUI – Cormac McCarthy – Editura Polirom, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *