Ora de 50 de minute

03/03/2011

Se ştie  că o oră petrecută la psihoterapeut are de fapt doar 50 de minute. De ce, am putea să ne întrebăm? Lămurirea pe care o dă chiar un practician al acestei activităţi terapeutice  este cât se poate de banală şi de rezonabilă:  după orice şedinţă, cel pregătit să-şi ajute pacienţii are nevoie de un mic răgaz să-şi pună în ordine notiţele, să îşi verifice mesajele telefonice, să respire de câteva ori în aşteptarea următorului client. Cu alte cuvinte, cele 10 minute misterioase care ar trebui să rotunjească ora de psihoterapie sunt mica pauză necesară, de care psihoterapeutul are nevoie pentru a fi pregătit pentru următoarea sa şedinţă. Cam ca la şcoală, nu? Da, într-un fel psihoterapia este o şcoală mai neobişnuită, cu mize poate mai importante şi mai presante, în cadrul căreia oamenii învaţă (prin propriile lor forţe) să-şi depăşească blocajele şi dificultăţile şi chiar să fie ei înşişi. Iar aşa zisul profesor sau mai degrabă partener în această experienţă are un rol cu totul şi cu totul special: departe de a fi cel care impune standardele, departe de a juca părintele perfect care îşi îndrumă copiii neajutoraţi, el este mai degrabă, aşa cum sugerează şi Robert Lindner „victima sacrificată, persoana asupra căreia se exercită toate urile şi angoasele”, care suportă cele mai adânci jigniri şi obrăznicii, conştient fiind că toate acestea sunt doar mecanisme de apărare, că fac parte din lungul şi necesarul proces al catharsisului celui aflat în cabinetul de psihoterapie.

Având un asemenea rol (pe undeva ingrat dar şi bogat în satisfacţii) nici nu e de mirare că orice psihoterapeut are nevoie de cele 10 minute între şedinţe, de care vorbeam. Sau, dacă ar fi să ne punem în pielea lui Robert Lindner, am putea conchide că cele 10 minute sunt poate prea puţine. Psihanalist american temerar, prin reuşita de a populariza un nou fel de a scrie despre psihoterapie (nu doar în publicaţii şi prin discursuri adresate specialiştilor, ci într-o manieră accesibilă şi atractivă care reconstruieşte nu doar tablouri clinice, ci surprinde întâlnirile cu pacientii în dinamica lor), Robert Lindner s-a apropiat, în prima jumătate a secolului XX, şi de cei care erau consideraţi orfanii psihoterapiei: psihopaţii din instituţiile de detenţie, cazurile pe care prea puţini specialişti erau interesaţi să le abordeze, atâta timp cât anticiparea ameliorării era aproape nulă iar tratarea lor s-ar fi dovedit mult prea dificilă.

Printre cele 5 poveşti de psihoterapie pe care Lindner le include în volumul de faţă se regăsesc şi asemenea cazuri. În fapt pentru Lindner a fost vorba si de o provocare profesională: era uşor să tratezi cazuri obişnuite, dar provocarea supremă a anilor în care psihanalistul american şi-a scris cartea era să încerci să pătrunzi în lumea sociopaţilor. Fiecare din cele cinci experienţe (unice în felul lor) beneficiază de o prezentare uniformă: biografia cazului (felul în care Lindner şi-a cunoscut pacienţii), biografia pacienţilor, fragmente de dialog reconstituite dintre specialist şi pacient şi (în doze destul de mici) aprecieri clinice şi strategiile folosite de psihanalistul american. Publicul neobişnuit cu practica psihanalitică sau cu psihoterapia în general va citi povestea criminalului Charles, a comunistului Moe, a bulimicei Laura, a fascistului Anton şi a fizicianului delirant Kirk ca pe nişte naraţiuni poliţiste. Nu lipsesc eforturile de reconstituire, de căutare, de asociere şi chiar de dezvăluire a detaliilor esenţiale întocmirii unui tablou comprehensiv, specifice literaturii poliţiste. Diferenţa (inedită, nu-i aşa?) dintre poveştile lui Lindner şi un roman de Agatha Christie stă în faptul că, în cazul cărţii semnate de psihanalistul american, detectivul lucrează cot la cot cu “criminalul” pentru a duce cazul la bun sfârşit. Însă alianţa terapeutică fragilă este ameninţată, fie de ieşirile necontrolate (ale criminalului Charles sau ale bulimicei Laura), fie de contradicţii surprinzătoare şi descurajante (Moe – cel mai înfocat apărător al partidului comunist e de fapt şi cel mai mare duşman al acestei organizaţii), fie de lipsa conştientizării problemei (fizicianul Kirk este convins că nu suferă de o tulburare psihică, chiar dacă în fiecare zi el se teleportează într-un univers paralel), fie chiar de reacţiile psihoterapeutului (atitudinea sa faţă de antisemitism şi chiar adoptarea acelei strategii riscante de a participa la psihoza pacienţilor).

Dacă, din punct de vedere tehnic, al relevanţei strategiilor şi interpretărilor (ortodox freudiene – cartea a fost scrisă în 1955, perioadă de vârf a influenţei întemeietorului psihanalizei), volumul lui Lindner pare a fi perimat, el este însă un splendid portret al unei meserii, o introducere (actuală şi accesibilă) în provocările şi satisfacţiile pe care le oferă  psihoterapia.

ORA DE 50 DE MINUTE – Robert Lindner – Editura Trei, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *