Arhiva pentru aprilie, 2011
Actualizat miercuri, 3 august 2011 11:19 Publicat de Sever Gulea joi, 28 aprilie 2011 10:42
E ceva ispititor în titlul cărţii de faţă: când scrii o carte despre care subliniezi, chiar prin titlu, că se adresează oamenilor inteligenţi, pui la încercare stima de sine a oricărui cititor – rezultatul: vor fi foarte mulţi cei care măcar îţi vor răsfoi opera, ca şi când ignorarea ei ar echivala o recunoaştere tacită, un sentiment de vinovăţie vis-a-vis de propriile modestii intelectuale. Da, ar putea fi un truc de marketing foarte bun de promovare a unui volum. Însă nu pare în intenţia lui Roger Scruton să-şi flateze apriori şi gratuit cititorii, ci mai degrabă să sublinieze o oarecare dificultate a lecturii (oricum, încă de pe prima pagină aflăm că nu e de ajuns ca posibilul cititor al volumului să fie inteligent, ci, pe deaspura, trebuie să fie şi cultivat). Căci cultura modernă despre care scrie Roger Scruton nu este pe înţelesul tuturor (şi nici nu îşi propune să fie – filosoful britanic nici nu crede că un proiect cultural poate fi apărat sau pledat în faţa unei persoane lipsite de cultură – chestiune discutabilă, de altfel) ci este doar pe înţelesul celor care au răsfoit măcar Baudelaire, T.S.Eliot, care au ascultat Wagner cărora Marx şi Nietzsche nu le sunt străini.
Oricum dimensiunile volumului ar putea să îi pună repede pe gânduri, chiar şi pe cei mai inteligenţi: o carte despre cultura modernă sub 200 de pagini? Dat fiind faptul că e vorba totuşi de Roger Scruton, cel care reuşise să mi-l facă accesibil, într-o oarecare măsură, pe Kant printr-un volum introductiv de dimensiuni similare (apărut tot la Editura Humanitas, în colecţia Maeştrii Spiritului) am acceptat că totul e posibil. Să fie lămurit însă: prezentarea lui Scruton nu se face de pe poziţii bătătorite şi şcolăreşti, ea nu este o introducere (foarte pe scurt, aşa cum se obisnuieşte în cărţile de popularizarea unor subiecte) ci mai degrabă un eseu demonstrativ, condus de o ipoteză proprie. Care este acea ipoteză? Fundamentul religios al culturii şi necesitatea conservării (tot mai dificil de realizat) unei culturi înalte în epoca contemporană (necesitate bazată pe funcţia similară şi bazala pe care cultura a ajuns să o mosteneasca în viaţa societăţii, odată cu decăderea religiei).
Scruton porneşte de la ideea conform căreia cunoaşterea umană include trei tipuri distincte: a şti că, a şti cum (distincţie celebră în epistemologia secolului XX) şi a şti ce. În vreme ce primele două forme ale cunoaşterii se referă la observaţie (cel mai bine ilustrată de cunoaşterea ştiinţifică al cărei produs este informaţia – ex: uraniul e radioactiv), respectiv la abilitate (a şti să găteşti sau să mergi pe bicicletă) al treilea tip de cunoaştere se referă la virtute (a şti ce să faci, ce să simţi). În vreme ce primele două tipuri de cunoaştere au prosperat de la Iluminism şi până în zilele noastre (stă mărturie progresul ştiinţific şi tehnologic) al treilea tip de cunoaştere s-a aflat într-un continuu declin. De ce? Datorită decăderii religiei (mobilul cel mai solid prin care oamenii participau la viaţa comunităţii şi la ceva chiar mai înalt de atât). În opinia lui Scruton, cultura înaltă a reuşit să substituie parţial rolul religiei, să adopte funcţia de înnobilare şi de călăuză într-o lume dezvrăjită însă şi ea a rămas pradă unor noi ameninţări: cinismul, fantezia, sentimentalismul. În acest sens, marile curente culturale ca Romantismul sau Modernismul, deşi par curente inovatoare care resping tradiţia şi predecesorii, ele nu au făcut decât să încerce să salveze acel depozitar cultural înalt de ameninţarea falsităţii, imitaţiei, de pătrunderea de fapt a profanului într-un teritoriu sacru. Astăzi, apreciază Scruton, al treilea tip de cunoaştere (a şti ce să faci şi ce să simţi) e mai ameninţat ca oricând: deconstructivismul conduce la nihilism, cultura pop reprezintă un refugiu iluzoriu (care doar amână suferinţa lipsei posibilitatii de a accede la „ceva mai inalt”) în vreme ce postmodernismul în ansamblu a comis o amestecare periculoasă a trivialului cu înaltul, a şters graniţele pe care mişcările culturale predecesoare au căutat să le întărească.
Nu este uşor să fii de acord cu Scruton, însăşi teza centrală a eseului: fundamentul religios al culturii este mult prea ambiţioasă pentru dimensiunile volumului (autorul însuşi recunoaşte chiar de la început că nu a găsit argumente decisive pentru a o susţine, ba chiar Scruton se dovedeşte mulţumit să preia pur şi simplu tezele lui T.S.Eliot cu privire la această chestiune şi să le dezvolte mai departe fără să le examineze prea mult). De asemenea Scruton nu reuşeşte să identifice soluţii de perspectivă pentru situaţia deplorabilă pe care o constată, în afara unor îndemnuri generale în a recunoaşte lucrurile sacre, chiar şi dacă nu avem o credinţă religioasă.
Departe de a fi convingător, volumul lui Scruton este interesant, măcar pentru îndrăzneala ideii centrale (susţinută mai degrabă pe speculaţie şi asociere) şi pentru cele două capitole în care desfiinţează cu talent (poate chiar mai viu decât Theodore Adorno şi Şcoala de la Frankfurt) cultura populară cu ale sale ritmuri repetitive, tânguiri, voci ale maşinilor, kitschuri, proteste fără cauze, precum şi deconstructivismul, pe Derrida şi ai săi “discipoli poate chiar mai limbuţi” care incearca sa arunce lumea in negatie si absurd. Chiar si cei care vor dezaproba ideile lui Scruton vor putea citi acele capitole, macar ca pe un pamflet.
CULTURA MODERNA PE INTELESUL OAMENILOR INTELIGENTI – Roger Scruton - Editura Humanitas, 2011
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
Etichete:humanitas, recenzie | Postat in Recenzii | Niciun Comentariu
Actualizat miercuri, 3 august 2011 11:19 Publicat de Sever Gulea luni, 25 aprilie 2011 10:47
Probabil că e aproape imposibil să citeşti o carte despre Rusia (fie ea contemporană sau nu) şi să nu simţi, pe undeva, acel aer pătimaş şi grav al personajelor şi al locurilor, acel fatalism cultivat de teritoriul de necuprins, de clima aspră, de senzaţia de izolare, de sentimentul de captivitate istorică. Pe cât de detestabilă este însă Rusia pentru mulţi dintre locuitorii ei, pe atât este de bine înrădăcinată în cele mai profunde colţuri ale sufletului. După sute de ani de trai într-un spaţiu neospitalier, într-un spaţiu care te înghite şi te înţepeneşte, prin întinderea lui, pustiit de tragedii naturale sau istorice, atins doar la suprafaţă cu poleială europeană, ruşii par a fi predispuşi la suferinţă pe care, fie o trăiesc la cea mai intensa cotă (iar când o sublimează în artă, se lasă cu autentice cutremure de conştiinţă) fie o asumă ca atare şi se ataşază în cel mai înalt grad de credinţa în divinitate, consolarea unică prin care îşi mai pot compensa existenţa damnată. Iar când şi această credinţă dispare, când nu mai există Dumnezeu, aşa cum ne amintea un personaj al unui mare titan rus, totul devine permis, iar atunci graniţa dintre adevăr şi minciună se diluează până devine invizibilă.
Când am văzut romanul lui A.D. Miller, despre care auzisem că s-ar petrece în Rusia contemporană am fost surprins de titlul aparent optimist. Aveam deja o imagine asupra Rusiei postgorbacioviste: un adevărat El Dorado, scăpat de sub paza de fier (şi aceea, tot mai moale în anii 80) a comuniştilor, care şi-a deschis drumurile şacalilor nouăzecişti, a întreprinzătorilor dubioşi care şi-au construit repede imperii peste cenuşa vechilor edificii. Un peisaj al contrastelor, al opulenţei desfăşurate neruşinat, al sincornizării cu sclipeala bulevardieră occidentală (în care persistă şi vechea ambiţie şi rivalitate a marii puteri estice), al petrecerilor şi averilor obscene, al surfingului legislativ, al instabilităţii şi nesiguranţei permanente. În fond, un peisaj familiar, al ţărilor aflate în tranziţie, amplificat însă de felul pătimaş şi extrem de a fi al ruşilor. După ce am deschis prima copertă a volumului şi am citit definiţia dată ghiocelului de argoul moscovit m-am lămurit că optimismul pe care îl anticipam era iluzoriu: pentru ruşi, ghiocel este numele dat nu doar vestitorului primăverii (implicit renaşterii şi începuturilor) ci şi (cu un umor morbid, s-ar putea remarca) metafora pentru cadavrele îngropate în zăpadă, care se dezvaluie doar după dezgheţ. Cu alte cuvinte, în Rusia, când adevărul iese la iveală (chiar şi ascuns în spatele a tone de minciuni imaculate) , el nu este deloc plăcut la vedere. În Rusia se dezgheaţă doar naivitatea.
Povestea romanului lui Miller e, pe undeva destul de familiară: istoria iniţierii unui european, mai precis a rătăcirii lui revelatorii prin labirintul rusesc contemporan. Nick Platt, avocat englez, stabilit la Moscova reuşeşte să salveze două tinere de o tâlhărie in plina strada. Nimic mai galant şi mai apreciabil. Doar că Nick decide să dezvolte relaţia cu noile sale cunoştinţe, cele două surori (sau nu prea?) frumoase (cum altfel?) Katia şi Maşa. Ajunge să se îndrăgostească de Maşa, să trăiască o poveste de iubire promiţătoare care anticipează chiar tradiţionalele vizite la părinţi, ca expresie a unui angajament serios. Între timp Nick participă la procesul de dezasmablare a Rusiei, e complice zi de zi la împărţirea afacerilor de milioane de dolari, la tunurile date băncilor, la cifrele astronomice pe care noii investitori le învârt cu lejeritate din vârful stiloului. Când Maşa îl roagă pe Nick să îşi pună în joc cunoştinţele juridice pentru a o ajuta pe mătuşa Tatiana Vladimirovna să facă un banal schimb de apartamente, avocatul englez se învoieşte fără proteste. Pe măsură ce data semnării contractului se va apropia, Nick va afla cât de înşelătoare sunt aparenţele ruseşti, si va da piept cu ceea ce rămâne în urmă când zăpada şi mirajurile se topesc. Dincolo de povestea convenţională şi o imagine a Rusiei contemporane cu care suntem familiari volumul lui A.D.Miller este cuceritor prin felul în care reuşeşte să transforme decorul însuşi în personaj, să-l facă omniprezent în fiecare pagină, fie prin descrieri scurte şi subtile (urmele de gloanţe din colţul portierei taxiului, babuştele cerşetoare care iau poziţia de şantaj pe stradă, bania revigorantă, votca periculoasa), fie prin caracterizări memorabile care ar putea alcătui, la rândul lor un volum separat. Iata cateva dintre ele: Rusia este definită de fatalism, borş şi zăpadă, Rusia este ca poloniul şi îţi atacă simultan toate organele, te iradiază, Rusia e ca medicamentele pentru malarie care îţi dau vise nebuneşti ce te fac să sari pe fereastră.
DEZGHETUL - A.D.Miller- Editura All, 2011
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
Etichete:all, recenzie | Postat in Recenzii | Niciun Comentariu
Actualizat miercuri, 3 august 2011 11:19 Publicat de Sever Gulea joi, 21 aprilie 2011 12:31
Mi-am trăit cea mai mare parte a copilăriei în anii 90, aşa că nu am cum să mă uit altfel către acea perioadă decât cu nostalgie. Primele reclame luminoase, primele reclame la televizor, primele produse de import, disponibile în vitrine, gumele de mestecat cu surprize, interfon, televiziune prin cablu, telefoane cu fise, uniforme grosolane, mirosul de chimicale din magazinele de confecţii sau de încălţăminte, pe cât de banale sau de depăşite sunt astăzi, pe atât de fascinante şi seducătoare erau la vremea lor. Fie că era vorba de decorurile elegante de atitudini noi, de obiecte strălucitoare sau de discursuri docte şi sofisticate, fie că era vorba de mirosul acru al alimentarelor prost aerisite, de paltoanele îmbâcsite pe care le purta toată lumea, de băncile rupte din parcul central sau de faţadele plângăreţe ale blocurilor la toate mă uitam cu aceeaşi privire îndrăgostită de copil sedus de marele spectacol al lumii pe ici pe colo transformată, pe ici pe colo încremenită.
Legătura mea (şi a generaţiei mele – circula şi pe internet la un moment dat un manifest al identităţii copilăriei trăite în anii 90) cu anii tulburi ai tranzitiei este categoric subiectivă şi marcată de vârsta fragedă pe care o aveam în acea perioadă. Inevitabil sunt ataşat de anii 90, pentru că sunt ataşat de copilărie. Iar dacă pentru cei ca mine descoperirea unei surprize în guma Turbo o plimbare cu Pegas-ul dar şi cu Mountain Bike-ul, se dovedeau a fi calea regală spre paradis, pentru alţii, adulţi în putere şi plini de speranţă acelaşi paradis avea să se dovedească mult mai greu de atins. Tulburii ani 90, ai promisiunilor, ai tranziţiei, ai lipsurilor, dar şi ai ambiţioaselor proiecte care s-au născut în mintea tuturor celor care au crezut în beneficiile democraţiei şi ale economiei de piaţă se dezvăluie şi în romanul lui Andrzej Stasiuk, întregind portretul unei generaţii triumfătoare pe de o parte, pierdută pe de altă parte.
Varşovia postcomunistă din romanul scriitorului polonez este un tărâm mult prea familiar pentru orice cetăţean din Europa de Est care a învăţat să respire fără o cortină de fier deasupra capului, abia dupa 1989. Capitala Poloniei din romanul Nouă este, în primul rând, plină de repere urbane ce supravieţuiesc mai degrabă prin nume şi prin memoria locuitorilor, decât prin funcţia sau utilitatea lor de odinioară: zecile de uzine falimentate, aflate în ruină, o mulţime de străzi şi instituţii sunt în căutarea unei identităţi. Acelaşi lucru se poate spune despre o parte a varşovienilor care vor să-şi scrie povestea şi istoria valorificând toate oportunităţile aduse de adierea libertăţii. De pildă Pawel, unul din protagoniştii romanului, ar face orice ca să-şi creeze o situaţie, într-o lume plină de posibilităţi. Improvizează, renunţă, o ia de la capăt, azi e munctior, mâine face comisione sau creşte animale, orice ca să atingă promisiunea îmbogăţirii rapide şi cinstite. Dar, deşi zbaterea e continuă, împlinirea promsiunii e departe, într-o ţară în care ţigările sunt mai ieftine decât mâncarea, într-o ţară dominată de clarobscur. Iar labirintul în care Pawel îşi duce viaţa se încurcă şi mai rău, atunci când polonezul se împrumută- şi nu de la prieteni, ci de la tot soiul de interlopi ai noii ordini capitaliste care nu sunt dispuşi să-i uite datoriile. Alergătura disperată a lui Pawel se intersectează cu cea a conaţionalilor săi: dependentul de droguri Jacek, traficantul Bolek, amestecaţi în afaceri dubioase, mereu puşi pe fugă, mereu trăind în suspiciune şi teamă, într-o epocă în care vânătorii şi vânaţii nu au dispărut, aşa cum ar fi fost de aşteptat, ci doar au îmbrăcat straie noi şi s-au echipat cu arme neiertătoare.
Romanul lui Andrzej Stasiuk este fragmentat, imprevizibil şi ameţitor de-a dreptul, urmărind o serie de personaje dezamăgite sau disperate, alergând într-un du-te-vino continuu, uneori greu de urmărit, de-a lungul şi de-a latul unui oraş cenuşiu. Semnificaţia alergăturii lor este opacă atât cititorului, cât mai ales personajelor care par să fi renunţat la asemenea exerciţii de înţelegere. Romanul Nouă imbraca in haine literare (potrivite) ultima decada a secolului XX petrecuta in Europa de Est.
NOUA – Andrzej Stasiuk – Editura Rao, 2010
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
Etichete:rao, recenzie | Postat in Recenzii | Niciun Comentariu
Actualizat miercuri, 3 august 2011 11:20 Publicat de Sever Gulea duminică, 17 aprilie 2011 10:53
E interesant de observat cum pericolul anunţat generează două specii de atitudini opuse: pe de o parte instinctul de supravieţuire ne provoacă să fim atenţi şi să evităm obiectul sau spaţiul respectiv, în vreme ce curiozitatea imprudentă ne împinge taman în miezul ameninţării. Fie că e vorba de o curiozitate ce vizează senzaţiile (ce stări poate să-mi provoace întâlnirea cu încercarea respectivă) sau de una mai degrabă cognitivă (care vrea să înţeleagă prin proprie experienţă un fenomen) cert este că uneori suntem dispuşi să punem mai presus cunoaşterea decât autoconservarea. Cu toate acestea, odată ce curiozitatea ne-a fost satisfăcută, instinctul de supravieţuire îşi reintră în drepturi şi caută să ne îndepărteze de arealele sau obiectele periculoase. În fond, nu poţi înfrunta la nesfârşit o creatură de neînvins şi nici spaţii ostile supravieţuirii, în care totul este imprevizibil. După ce te-ai lămurit despre ce e vorba, cauţi să-ţi iei tălpăşiţa cât mai repede.
Aşa ar părea firesc, aşa ar face de pildă, stalkerii fraţilor Strugaţki, când vine vorba de zone invadate de surprize extraterestre. Nu la fel se pune problema în cazul zonei din romanul lui Adam Bodor. Să fie clar însă: zona e cel puţin la fel de înfricoşătoare, doar se numeşte Zona Sinistra şi e populată de fel de fel de personaje deformate fizic sau moral, e guvernată de legi obscure şi, în ciuda sălbăticiei pe care o manifestă, îţi dă senzaţia că eşti supravegheat permanent. Cu toate acestea, prea puţini o părăsesc. E drept, unii au interdicţie în acest sens, însă protagonistul romanului refuză plecarea chiar şi când i se cere acest lucru în mod explicit. Cât de sinistră poate fi o regiune muntoasă din Ucraina? Te-ai gândi că aerul plăcut, peisajele naturale îţi pot oferi o senzaţie completă de eliberare? Nu şi în Zona din romanul lui Adam Bodor.
Protagonistul ajunge aici, mânat de dorinţa de a-şi revedea fiul adoptiv despre care a auzit că îşi duce zilele în casa unui meteorolog din Zona Sinistra. Personajul principal are parte de o întâmpinare cel puţin bizară, din partea unui bărbat care pare să îl fi aşteptat pe noul venit (deşi noul venit nu îl cunoaşte) şi care îi recomandă să-şi abandoneze bicicleta de care nu va mai avea nevoie. Intrarea în Zona Sinistra e marcată de un ritual iniţiatic care vine să sublinieze izolarea şi autonomia acestui spaţiu: protagonistul primeşte un nume nou inscripţionat pe o plăcuţă de identificare. Proaspăt rebotezat, Andreij Bodor va descoperi şi alte ciudăţenii, în timpul căutărilor fiului adoptiv. În Zona Sinistra bântuie o boală ciudată care provoacă dispariţii fără urmă, se bea vin cu aromă de şobolani, se impune obligativitatea tunsului la ordin, nevoile fiziologice pot fi făcute de la fereastră şi nu este exclus să găseşti globi oculari amestecaţi în pietrişul drumului. Autorităţile supreme sunt vânătorii de munte care dispun de dreptul tău de a locui într-o anumită casă şi de a avea o anumită slujbă. Deşi este întâmpinat cu ostilitate din partea lor şi chiar e rugat să plece, încăpăţânarea lui Andreij Bodor de a zăbovi într-o asemenea regiune este de înţeles până la întâlnirea cu fiul adoptiv. După consumarea acestei întâlniri comportamentul lui Bodor devine tot mai greu de pătruns, atâta timp cât nici măcar acea satisfacţie a curiozităţii, a interesului iniţial nu îl motivează să evite pericolul şi arbitrarul în care trăieşte.
Poate că structura romanul oferă o eventuală cheie de înţelegere: Zona Sinistra este împărţită în capitole care pot fi citite aproape independent unul de celălalt, în care se îmbină subtil cotidianul cu absurdul. Ele dau impresia, aşa cum subliniază Peter Esterhazy pe coperta a patra, că te afli în visul recurent al cuiva. Desigur, se pot stabili nenumărate corelaţii între atmosfera din Zona Sinistra şi atmosfera regimurilor totalitare (de pe urma cărora Adam Bodor a avut de suferit din belşug) iar structura romanului, prin sugestia onirică pe care o oferă anulează aparenta libertate de alegere a protagonistului – la fel cum e greu să poţi alege ceea ce visezi, la fel protagonistul îşi asumă existenţa în Zona Sinistra, fără să mai încerce să scape de ea. Viaţa în totalitarism este ca viaţa în Zona Sinistra: un vis urât din care nu te mai poţi trezi şi care te bântuie fără încetare.
ZONA SINISTRA - Adam Bodor- Humanitas, 2010
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
Etichete:humanitas, recenzie | Postat in Recenzii | Niciun Comentariu
Comentarii recente