Poate astazi nu omor pe nimeni

03/04/2011

Subiectul ciocnirilor interculturale este, fără îndoială, un subiect la modă. Abordat de ştiinţele umaniste, dar şi de literatură şi de film, e clar că potenţialul său de studiu, potenţialul său narativ este încă proaspăt şi deschis. Un potenţial exploatat mai degrabă în registrul dramatic şi tragic, în fond, putem să remarcăm faptul că multe dintre problemele contemporane, ale indivizilor sau chiar ale statelor, pe scena politicii internaţionale păstrează substratul sensibil al incogruenţelor culturale care dau naştere celor mai profunde probleme de comunicare. Mai rar se întâmplă să dai peste perspective care să abordeze în registru comic problema ciocnirii interculturale – chiar daca putem sa recunoaştem că posibilităţile umoristice sunt de-a dreptul inepuizabile  – cel mai la îndemână, deşi poate cel mai extrem exemplu în acest sens e filmul Borat în care gafele personajului sunt puse totuşi pe seama ignoranţei, şi nu pe seama ironiei muşcătoare asumate conştient… evident, lipsa intenţiei pare să îl scuze pe protagonist. Să nu uităm că trăim şi sub  tirania corectitudinii politice, care poate oricând eticheta o banală glumă drept un afront adus unor minorităţi sau culturi. Îmi amintesc de un episod din Seinfeld, în care dentistul lui Jerry ajungea să se convertească la iudaism doar pentru a-şi legitima apetitul faţă de glumele cu evrei. Cu alte cuvinte, dacă eşti evreu poţi spune bancuri cu evrei… dacă nu, eşti suspectat de antisemitism.

În cazul islamului, nu e suficient să fii musulman ca să poţi spune bancuri cu musulmani… de fapt, asta îţi poate crea probleme, acolo unde cultul autorităţii şi al tradiţiei este sfânt. Asta nu înseamnă însă că simţul umorului şi islamul se exclud, nu înseamnă că nu poţi în acelaşi timp să rămâi ataşat de propria ta cultură şi  să o priveşti cu dezinvoltura şi amuzament. Faceţi cunoştinţă cu Jasmine: are puţin peste 20 de ani, locuieşte la Milano şi are multe păreri… dar nu (numai) despre modă sau despre viaţa de noapte , prilejuri de distacţie… ci despre Naghib Mahfuz sau despre conflicele dintre Israel şi Liban. Jasmine provine dintr-o familie musulmana, stabilită în Italia; ea nu pare să   primească acceptul deplin al nici uneia din comunităţile de la care se împărtăşeşte. Părinţii sunt nemulţumiţi (deşi toleranţi) de comportamentul ei considerat libertin: pune mai presus desăvârşirea profesională decât căsătoria cu un arab de familie bună, îşi critică prietenele pentru decizia de a renunţa la şcoală în favoarea familiei, refuză să poarte vălul. Pe de altă parte, europenii o tratează pe Jasmine cu o oarecare distanţă, cel mult cu o curiozitate faţă de obiceiurile, bizare pentru ei, ale musulmanilor. Jasminei nu-i rămâne decât să se revolte: faţă de ignoranţa italienilor (unii dintre ei arătoşi, fără îndoială) dar şi faţă de naivitatea şi de spiritul necritic al prietenelor ei, al părinţilor. Şi nu o va face prin gesturi extreme, ci doar prin ironie şi sarcasm, în fond avem de a face cu povestirile unei tinere musulmane care, în mod surprinzător nu este teroristă. De altfel, Jasmnie nu dispreţuieşte cultura occidentală şi nici pe cea islamică. Protagonista se întristează când vede la televizor cum teroriştii jihadişti dau lovituri scandaloase pe plan internaţional şi asta pentru că îşi dă seama că, departe de rezolva problemele, acţiunile violente ale islamiştilor extremişti nu fac decât să amplifice dificultăţile de integrarare ale islamiştilor paşnici şi moderaţi: „mereu se găseşte vreunul care să ne facă să arătăm ca nişte idioţi, care face religia noastră să pară mai rea decât e”. În acelaşi timp  Jasmine e profund dezamăgită de curiozităţile stupide ale europenilor bazate pe prejudecati in ceea ce priveste  viaţa de familie musulmană. Pe de altă parte, protagonista refuză să poarte vălul şi îşi doreşte, în primul rând, să ajungă avocat, înainte de a se căsători şi a face copii. Purtatul vălului este pentru protagonista lui Ghazy „ca epilatul: fă-o când ai chef, ignorând aşteptările celorlalţi”. Greu sa ramai hotarata la 20 de ani… poate doar in aparenta insa. Caci Jasmine stie ce vrea, desi acel lucru pe care il cauta  greu de tolerat: nici mai mult nici mai putin decat o hibridizare culturală autentică: păstrarea apartenenţei la cultura musulmană, combinată cu sfinţenia libertăţii de alegere occidentală.

Scris într-un stil alert, în propoziţii scurte, romanul lui Randa Ghazy este plin de remarce ironice din partea unei protagoniste care nu se ia nici pe sine prea în serios, care nu se teme să-şi recunoască slăbiciunile, care râde sau se întristează, care se îndrăgosteşte şi se dezdrăgosteşte şi de arabi şi de europeni în aceeaşi măsură (fără discriminări!), puţin cam dramatică pe alocuri,  dar care, nu-şi pierde sensibilitatea la temele şi problemele mari care o înconjoară… o veritabilă Bridget Jones în tinereţe, din rândul musulmanilor.

POATE ASTAZI NU OMOR PE NIMENI – Randa Ghazy – Editura Rao, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *