Parfum de femeie

11/05/2011

Ce seară istorică a fost 29 martie 1993, cel puţin pentru cinematografie. După  6 nominalizări la Oscar, obţinute pe parcursul a mai bine de 20 de ani de carieră, Al Pacino concura în acea seară de primăvară din 1993, pentru două titluri simultan: unul pentru cel mai bun rol secundar şi unul pentru cel mai bun rol principal. A reuşit să câştige primul şi singurul Oscar din carieră pentru interpretarea colonelului Frank Slade din filmul care avea să devină un adevărat reper al culturii populare, Parfum de femeie. Frank Slade, ce personaj cuceritor, acea încarnare de contraste ameţitoare: o epavă, un deznădăjduit iremediabil şi totuşi capabil să îi inspire pe cei din jur, spurcat la gură şi iute la mânie şi totuşi un gentleman desăvârşit, orb şi totuşi un mult mai pătrunzător văzător al sufletelor celor din jur. Cu siguranţă putem să îi mulţumim lui Al Pacino pentru dezvăluirea acestui complex contradictoriu de trăsături, fascinant şi greu de înscenat, printr-o reprezentaţie memorabilă, destul de greu de egalat.

N-ar trebui să uităm însă că acel personaj de neuitat a fost proiectat după romanul semnat Giovanni Arpino care are deja vreo 3 ani de când a apărut în limba română, în colecţia Cartea de pe Noptieră. L-am ocolit vreme îndelungată, temător fiind că nu mă voi putea desprinde de imaginile din film pe măsură ce  voi da paginile, că protagonistul va fi complet contaminat de performanţa lui Al Pacino la fiecare replică, de fapt că volumul în sine nu va putea să ofere mai mult decât oferise filmul.

Am lăsat însă la o parte aceste prejudecăţi, mai ales când am remarcat cuvântul cheie care mi-a pregătit o altă perspectivă, una anticipativă faţă de un potenţial nedescoperit:  “inspirat”. Filmul fusese doar inspirat de romanul lui Arpino, deci putea să dezvăluie o cu totul altă desfăşurare a evenimentelor şi chiar un altfel de personaj. Desigur, coperta volumului nu e prea încurajatoare pentru a alimenta o asemenea anticipaţie: e suficient să vezi cele două picioare elegante, pentru a te duce cu gândul la celebrul dans din restaurantul newyorkez, când în acordurile piesei Por Una Cabeza de Carlo Gardel, protagonistul interpretat de Al Pacino cucerea audienţa prin siguranţa şi dexteritatea execuţiei acelui tango cu o necunoscută.

[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=dBHhSVJ_S6A[/youtube]

Nu vom avea parte de acel dans în romanul lui Arpino.  La fel cum nu vom avea parte de acele exclamaţii, acele „Ha”-uri pline de satisfacţie ale protagonistului, la fel cum nu vom avea parte de plimbări în Ferrari, nici de ghicit mărci de săpun şi parfumuri dintr-o singură adiere, nici de discursuri desprinse dintr-un vis de orator care să facă lumea mai bună.  Spre deosebire de Frank Slade, Căpitanul Fausto e ceva mai discret. Şi el e orb şi el e deznădăjduit, bea mult, are un pistol la el şi e un mizantrop iremediabil, un înţelept repezit cu un baston alb şi o limbă ascuţită. Dar parcă nu este totuşi atât de ostentativ, atât de şocant precum e Frank Slade, e poate chiar mai credibil şi mai uman, tocmai pentru că nu e înzestrat cu toate acele atribute seducătoare (pe undeva, aproape artificiale prin abundenţa lor hollywoodiană). Căpitanul Fausto adoră zilele ploioase (lumina e prea tăcută, cu ploaia ştii mereu unde te afli),  îl foloseşte pe „nu” ca pe o împuşcătură împotriva a tot ce îl înconjoară, nu îl interesează politica pentru că nu îi garantează sfârşitul lumii şi toastează pentru neant, ori de câte ori are ocazia. Împreună cu însoţitorul său, colindă Roma şi Neapolele, într-un ultim sejur înainte de, ce altceva, decât marele pas sinucigaş.

Spre deosebire de filmul lui Martin Brest, în care eşti lămurit încă de la început cine pe cine conduce (nu încape nici un dubiu că personajul lui Pacino e de fapt călăuza  elevului interpretat de Chris O’Donell) în romanul lui Arpino lucrurile sunt puţin mai nuanţate, căci însoţitorul căpitanului Fausto e mult mai inteligent şi mai iscusit în a ţine piept avalanşei de mizantropie decât omologul său cinematografic. Şi dacă la început chiar ai impresia (prin faptul că Arpino alege să nareze povestea din perspectiva însoţitorului) că Fausto este cel dădăcit, pe măsură ce călătoria va evolua, balanţa va începe să se echilibreze. Şi, ce e cu adevărat remarcabil şi original în raport cu filmul este că  umanizarea personajului damnat şi răutăcios nu se face prin acţiunile sau discursurile sale, ci prin intermediul unui personaj secundar, tânăr, frumos şi desigur… feminin.

Nu sperati ca, citind cartea, veti derula de fapt, la nivelul imaginatiei toate cadrele filmulului din 1993, bucurati-va in schimb ca veti descoperi ceva mai mult.

PARFUM DE FEMEIE – Giovanni Arpino – Editura Humanitas, 2007 (editia a doua)

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *