Arhiva pentru mai, 2011
Actualizat luni, 30 mai 2011 09:24 Publicat de Horia Nilescu luni, 23 mai 2011 11:37
Pentru ca era nevoie de un nume pentru sensibilitatea si emotia ce isi facea loc cu repeziciune in inima artelor si a iubitorilor de arta, specialistii i-au pus acestui nou curent o denumire cat se poate de sugestiva: Romantism. Acest nou val de compozitori a demonstrat lumii ca muzica clasica , ca termen general, nu trebuie sa fie o limba straina de nedescifrat la care doar cei privilegiati sa aiba acces, ci i-au deschis misterele si au facut-o accesibila oricarei persoane dispuse s-o asculte cu adevarat. Lucrari precum “Dunarea Albastra” sau “Visul Unei Nopti de Vara” au uimit audienta deja formata prin frumusetea simplitatii lor si au atras mii de alte persoane catre muzica cu adevarat valoroasa, pana in zilele noastre
Spre deosebire de baroc si clasicism romantismul in muzica se inscrie in aceleasi coordonate cu romantismul ca si curent artistic general fiind influentat de trairile interioare ale artistului, de sensibilitatile si emotiile constructive ale acestuia. Tema predilecta este bineinteles dragostea dar o dragoste ce imbraca mult mai multe forme decat cele pe care i le ofera intelesul obisnuit. Astfel compozitorii au dat frau liber sentimentelor iubind fiecare in felul lui unic si dand nastere unor creatii monumentale perfect valabile si acum.
Romantismul a creat insa si divergente in randul celor care i-au purtat cu mandrie steagul in lumea muzicala dand nastere romantismului timpuriu , de la inceputul secolului XIX pana in 1848 (anul revolutiilor in Europa), caracterizat prin simplitate si abordare onesta a subiectelor si romantismului tarziu , din 1848 pana la inceputul secolului XX, asociat cu profunzimea si apasarea frustrarilor sociale si schimbarilor economice din Europa aduse de sirul de revolutii ce avusesera loc.
Romantismul timpuriu a adus in fata noastra compozitori sensibili si foarte onesti in munca lor. O diferenta mare fata de clasicism este aceea ca artistii au renuntat la dezvoltarea multilaterala, multi dintre ei concentrandu-se pe un singur stil muzical sau mai simplu de atat pe un singur instrument. Astfel au aparut virtuozii: Niccolo Paganini , sau demonul viorii, cu ale sale 24 de capricii, lucrari scurte pentru vioara care au zguduit spectatorii prin brutalitatea lor atat de frumoasa incat chiar daca erai putin speriat de ce auzi nu te puteai dezlipi de pe scaun pana cand muzica nu se oprea, si Frederic Chopin , sau ingerul din spatele clapelor. Chopin a fost cu adevarat un romantic, atat in viata, cat mai ales in muzica sa , celebrele sale Nocturne fiind considerate printre cele mai sensibile lucrari compuse vre-odata. Se spune ca daca iubirea ar avea o coloana sonora cu siguranta aceasta ar fi o compozitie de-a marelui pianist. Dar Chopin a mai avut un merit extraordinar , pe langa cel de a fi imbogatit repertoriul pianistilor considerabil, si anume acela de a deschide drumul compozitorilor ce proveneau din tari fara vreo traditie in domeniu. Asadar talente ce veneau din alte tari decat Austria, Germania si Italia au reusit sa se afirme , luand exemplul firavului polonez, iubitorii de muzica primind cu bratele deschise compozitori precum Borodin, Smetana sau Glinka. Dar poate cel mai mare talent din Europa de Est care a iesit la suprafata in acea perioada este maghiarul Franz Liszt. Liszt , si el un virtuoz al pianului cunoscut melomanilor prin Rapsodiile Maghiare si concertele elaborate de pian, era radical in ceea ce priveste pasiunea pentru muzica considerand ca daca nu te implici cu tot spiritul si corpul tau in ceea ce faci esti sortit mediocritatii si implicit pieirii, concept preluat de multi artisti de-alungul timpului.
Ca orice curent si romantismul a avut un apogeu. Daca apogeul clasicismului a fost reprezentat de Mozart si Beethoven romantismul ne-a propus doua personaje mai stranii care sa il reprezinte: Robert Schumann si Johannes Brahms. Robert Schumann a facut de toate in numele artei: s-a aruncat in Rhin pentru ca nu gasea nota perfecta sa incheie ultimul sau lied, s-a internat de buna voie in diverse sanatorii sperand ca diavolul sa nu-l gaseasca si sa-l oblige sa compuna opere malefice si multe altele. Dar toate acestea palesc in fata maiestriei sale de compozitor: de la simfoniile sale extrem de complexe la fanteziile de pian ce te lasa cu gura cascata a demonstrat inca o data ce frumoasa e muzica daca te lasi prins de ea. Johannes Brahms a fost un compozitor conservator care a incercat sa mentina stilul clasic in viata dar fara sa vrea a devenit unul din conducatorii genului romantic prin ale sale Dansuri Maghiare si concerte de vioara. De asemenea Brahms a intretinut o rivalitate constructiva cu Johann Strauss II , considerat de criticii acelor vremuri un “lautar de succes” pentru ca nu puteau intelege frumusetea din simplitate compozitiilor sale.
Nu se poate sa vorbim de romantism timpuriu fara sa vorbim de genul muzical care a luat cel mai mare avant in aceasta perioada: opera. Opera a devenit din ce in ce mai complexa, din in ce mai variata si , inevitabil, din ce in ce mai frumoasa. Compozitorii romantici de opera au fost foarte variati in stil si idei. De o parte se afla vanitosul Richard Wagner (Tanhauser, Lohengrin, Tristan si Isolda) , cel care a refuzat sa scrie opere in alta limba decat germana si care a fost primul compozitor de opera care sa-si scrie singur libretele. Operele lui Wagner se caracterizeaza prin folosirea excesiva a instrumentelor de suflat si o complexitate tumultoasa spre apasatoare a structurilor muzicale sufocante care te prind si nu-ti mai dau drumul facandu-te sa realizezi ca asisti la o lectie de istorie muzicala. De cealalta parte se afla Verdi (Nabucco, Aida, Voievodul Tiganilor) si Rossini (Barbierul din Sevilia , Wilhelm Tell, Armida). Acestia , impreuna cu ceilalti compozitori de opera italieni (Bellini, Donizetti etc), au inteles termenul de spectacol si au oferit publicului exact ce si-a dorit: muzica de cea mai buna calitate interpretata la cele mai inalte standarde, costume frumoase, decoruri impresionante si povesti elaborate tesute pe subiecte pe care orice om le poate intelege si cu care oricine poate relationa. Desigur lista de compozitori romantici poate continua cu nume precum Weber, Mendelssohn, Bruckner sau Berlioz deoarece aceasta perioada a fost foarte prolifica pentru muzica.
Cerandu-i-se un autograf Johannes Brahms a scris pe o hartie cateva note din “Dunarea Albastra” , compozitie apartinand rivalului/prieten Strauss, urmate de cuvintele “din pacate nu de Brahms”. Aceste ambitii romantice a unor oameni cu adevarat geniali ne-au adus noua muzica adevarat in case si ne-au umplut sufletele de bucurie de secole intregi.
In perioada 23-29 mai 2011, va asteptam la Libraria St.O.Iosif din Brasov pentru a-i (re)descoperi pe romantici, in cadrul campaniei Saptamana, muzica si muzichia. Toate Cdurile compozitorilor romantici timpurii vor beneficia de 10% reducere intreaga saptamana.
Postat in Evenimente | Niciun Comentariu
Actualizat miercuri, 3 august 2011 11:16 Publicat de Sever Gulea duminică, 22 mai 2011 10:46
Dacă am face un exerciţiu de imaginaţie şi am încerca să proiectăm cum ar fi arătat o Românie naţionalistă de extremă dreaptă (să nu uităm că au trecut de abia 10 ani de când ţara noastră s-a aflat la un pas de a coti –din nou?- într-o asemenea direcţie) probabil că rezultatul n-ar fi prea departe de experienţa trăită de Spania, sub dictatura lui Franco – dacă promisiunea legionară a renaşterii şi progresului prin muncă şi disciplină de fier, însufleţită de misticism ortodox şi putere de sacrificiu oarbă s-ar fi tradus, din visul retoricii iscusite a Gărzii de Fier într-o realitate durabilă, probabil că am fi adăugat încă vreo zece ani de teroare, celor 50 care au urmat. Poate că administraţia mareşalului Ion Antonescu la vremea ei, a fost răul cel mai mic (asta fără să luăm în discuţie contribuţia românească la Holocaust), într-un context politic în care, dacă ar fi avut mână liberă, forţele extremiste legionare ar fi făcut probabil şi mai multe victime.
Ce s-ar fi întâmplat dacă legionarii ar fi triumfat deplin în România? Probabil ce s-a întâmplat în Spania lui Franco, în primii ani ai dictaturii pe care romanul lui Baulenas îi evocă atât de convingător, mai ales că mai bine de jumătate din povestea sa se petrece în Barcelona, capitala unei provincii spaniole care a avut destul de mult de suferit de pe urma victoriei fasciste. Minorităţile ar fi fost puse la pământ, amuţite definitiv, limba şi obiceiurile (ce să mai vorbim de artă şi cultură) ar fi fost interzise şi multe opere arse în piaţa publică, aşa cum s-a întâmplat în provincia bască sau catalană. Apoi, românii s-ar fi trezit degustând de timpuriu din farmecele cultului personalităţii pe care au fost nevoiţi să îl înghită oricum după instaurarea puterii comuniste. Doar că în anii 30 şi 40 ar fi fost nevoiţi să aclame personalităţile Gărzii de Fier, şi nu vreun Comitet Politic Executiv. Să nu mai punem la socoteală toată atmosfera militaristă, apelurile zilnice ale retoricii inflamate şi senzaţia de suspiciune permanentă, pe lângă închisorile şi sistemul de represiune pregătit pentru adversarii politici. Iar cireaşa de pe tort ar fi fost, după câţiva ani desigur, represaliile proporţionale pe care regimul sovietic le-ar fi pregătit unei ţări devotate total ideologiei fasciste (cine ştie, poate că noua dictatură roşie s-ar fi instalat chiar mai uşor, pe terenul pregătit deja de legionari).
Citind cartea lui Baulenas este ca şi cum ai citi despre o variantă alternativă a istoriei României, pe care, din fericire, ţara noastră nu a mai trebuit să o experimenteze. Autorul reuşeşte să stârnească interesul cititorilor (chiar şi al celor care nu sunt pasionaţi de istorie) prin formula narativă pe care o abordează: panorama de epocă a Spaniei anilor 40-50 se construieşte pe două planuri narative (unul urmăreşte evoluţia protagonistului din copilărie, celălalt urmăreşte acţiunile din prezentul narativ) şi evidenţiază caracteristicile unui puzzle: de abia când toate piesele sunt la locul lor (iar asta se întâmplă la finalul romanului) reuşeşti să înţelegi motivaţiile şi biografia protagonistului. Şi îţi vei dori să faci asta, pentru că, de la primele capitole povestea este intrigantă: Juan Aleu, un pictor de litere – veţi remarca ce profesie fermecătoare poate fi aceasta - din Barcelona (amintirile vieţii de familie care apar în roman sunt demne de orice producţie Cinecitta din vremurile de glorie ale neorealismului) are ghinonul să lupte de partea comuniştilor în perioada războiului civil spaniol şi, după triumful lui Franco, este făcut prizonier şi internat într-un lagăr. Juan lasă cu limbă de moarte fiului său rugămintea de a-l căuta şi a-l înmormânta creştineşte pe unul din camarazii de suferinţă ai pictorului. Deşi provine dintr-o familie persecutată de dictatura franchistă, Genis Aleu va ajunge un ofiţer legionar, aparent un slujitor zelos al regimului care i-a destrămat şi persecutat familia. Obsesia lui: să ducă la îndeplinire, oricât de periculos ar fi (cine scormoneşte după oasele inamicilor nu e văzut cu ochi buni), ultima dorinţă a părintelui său… şi nu doar atât. Cum ajunge un puşti crescut într-o casă caritabilă, care trăieşte pe propria piele, de mic, dezamăgiri şi despărţiri sistematice de tot ce îi este drag, un executant respectat al regimului care l-a asuprit? Acesta este puzzleul pe care cititorul îl va recompune.
Panorama de epocă nu ratează nimic: de la viaţa de lagăr, climatul politic din timpul şi de după războiul civil, viaţa în Barcelona din acele vremuri, întreaga zbatere a unei ţări care, deşi n-a participat la cea de-a doua conflagraţie mondială, a suferit suficient, solitară, în acei ani.
Personal, romanul mi se pare un fel de balsam ficţional binevenit pentru toţi aceia care nu contenesc să deplângă ghinionul istoric, de proporţii aproape mitologice, al Românei, în ultimii 100 de ani (şi nu numai). Citind cartea lui Baulenas, veţi remarca că poate nu am fost totuşi, atât de nenorocoşi, măcar o dată în acest secol.
PENTRU UN SAC DE OASE – Lluis-Anton Baulenas- Editura Meteor Press, 2011
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
Etichete:meteor press, recenzie | Postat in Recenzii | Niciun Comentariu
Actualizat luni, 30 mai 2011 09:24 Publicat de Sever Gulea sâmbătă, 21 mai 2011 08:36
Dacă a fost cineva care a avut emoţii astăzi, atunci aceia nu au fost doar copiii care s-au adunat în peste 40 de librării din România pentru a pune mâna pe cea de-a treia parte din continuarea jurnalului lui Greg, ci la fel de emoţionat a fost şi bloggerul Libris, adică subsemnatul. Obişnuit şi confortabil în postura de observator al evenimentelor de la Librăria Şt.O.Iosif, astăzi am avut prilejul (sau să-i spun privilegiul?) de a mă regăsi şi în postura de prezentator al unei lansări de carte. O sarcină care a venit destul de neaşteptat şi care, categoric, m-a luat pe nepregătite.
Nu era vorba doar de provocarea de a mă adresa unei săli pline de ochi iscoditori, dar era vorba şi de natura publicului: copii între 10 şi 14 ani, o vârstă, din punctul meu de vedere cu adevărat dificila,in raport cu care este greu să construieşti un discurs: nu poţi să joci nici cartea diminutivelor şi a drăgălăşeniilor sumare de care te foloseşti la clasele primare şi nici nu poţi avea o abordare prea matură, prea provocatoare, aşa cum faci când te adresezi adolescenţilor. În plus, ce ştiam eu despre generaţia gimnazială a prezentului? Care îi erau eroii, care îi erau aspiraţiile? Îmi venea în minte un singur personaj: Harry Potter, un protagonist prototip, un protagonist ideal pentru a impresiona orice puşti, prin puterile sale magice, prin aventurile de proporţii fantastice, prin valorile admirabile pe care reuşea să le evidenţieze.
Însă Harry Potter nu avea de a face cu lansarea Jurnalului unui Puşti (vol 3) aşa că trebuia să mă apropii de un alt erou care făcuse vâlvă atât la noi, cât şi peste graniţă, anume Greg Heffley. Răsfoind seria lui Jeff Kinney mi-am dat seama că sarcina prezentării mi se uşurează… şi asta pentru că întâmplările despre care vorbeşte Greg mi-erau suficient de familiare, ba chiar mult mai familiare decât orice bătălie pe tărâmurile de poveste, din seria lui J.K. Rowling. Povestea lui Greg este povestea puştiului universal: prins pe terenul minat al şcolii generale (acolo unde orice pas greşit îţi poate atrage blamul public, necazuri cu profesorii şi desigur… mici corecţii aplicate de băieţii din clasele mai mari) Greg este nevoit să se descurce singur. Da, povestea lui Greg îmi era familiară (şi eu avusesem o viaţă grea în gimnaziu, şi eu, ca şi Greg, aveam o constituţie nu prea robustă care îşi invita singură prădătorii şi umilinţele).
De aceea, sâmbătă, 21 mai 2011, la Librăria Şt.O.Iosif, am decis să le vorbesc copiilor care au venit la lansarea volumului JURNALUL UNUI PUŞTI 3: ULTIMA PICĂTURĂ despre felul în care Greg a reuşit să mă cucerească (pornind chiar de la comparatia cu un erou inevitabil cuceritor, anume Harry Potter) şi chiar despre regretul de a nu fi avut posibilitatea să citesc o asemenea carte simpatică, pe vremea când eram elev: m-aş fi simţit poate mai confortabil cu mine însumi, m-aş fi simţit mai liniştit să realizez că nu sunt singurul care trăieşte (adesea dureros) proba de foc a experienţelor şcolii gimnaziale, poate chiar nu aş mai fi luat lucrurile atât de în serios sau tragic.
Cu toate acestea, am recunoscut în faţa copiilor prezenţi că Greg mi-a amintit nu doar de viaţa grea a şcolii generale, ci şi de farmecul inepuizbil al vârstei de puşti, exact acea vârstă care nu poate fi reclamată nici de copilărie, nici de adolescenţă, acea vârstă la care îţi permiţi şi simţi nevoia să te mai joci dar începi să îţi anunţi şi personalitatea, să ai pretenţia la opinii şi la decizii. E vârsta la care ai acea energie debordantă şi un spirit de aventură inepuziabil, ce să mai vorbesc de curiozitate. E o vârstă care merita celebrată (sunt de acord că Ziua Copilului este prea generală), aşa că împreună cu Editura Art, i-am invitat pe copii să răspundă la întrebarea: când şi-ar dori să sărbătorească Ziua Puştiului, în cadrul unui concurs organizat pe loc.
Câştigătoarea, Daniela Moldoveanu, de la Şcoala Generală Nr 13 a fost decisă prin tragere la sorţi şi a fost premiată chiar cu volumul 3 din aventurile lui Greg.
Pe cât de descurajantă mi s-a părut la început, pe atât de bine s-a potrivit această lansare de carte cu debutul meu ca prezentator al unui eveniment (cu toate stângăciile asociate, evident)… Greg este un personaj care chiar m-a salvat: a trebuit pur şi simplu să-mi amintesc cum e să fii puşti ca să fac faţă provocării de a mă adresa public unei audienţe la un eveniment… i-aş mulţumi sincer şi v-aş invita la lectură, cu mic cu mare: se pare că atunci când îţi aminteşti cum e să fii puşti, nu pot ieşi decât lucruri bune… şi surprinzătoare.
Seria JURNALUL UNUI PUŞTI (vol 1, 2, 3) este disponibilă, desigur şi pe www.libris.ro
Etichete:eveniment | Postat in Evenimente | Niciun Comentariu
Actualizat joi, 2 iunie 2011 07:29 Publicat de Sever Gulea vineri, 20 mai 2011 07:06
E remarcabil cum o editură cu tradiţie ca Editura Minerva, de la care te-ai aştepta să arboreze un conservatorism, o precauţie publicistică tributară experienţei şi prestigiului pe care îl are pe piaţa editorială se dovedeşte o editură cât se poate de nonconformistă şi de deschisă mai ales scriitorilor din provincie, mai ales vocilor care au preferat să-şi sacrifice mai degrabă vizibilitatea decât să se asocieze unor grupuri literare nelipsite de interese şi standarde îndoielnice. Acceptând deopotrivă provocarea de a întări literatura autohtonă prin perspective cât mai diverse şi girând prin numele editurii, acea încredere de care au nevoie scriitorii mai puţin cunoscuţi publicului, Editura Minerva a dovedit şi astăzi că, într-un spaţiu cultural dominat într-o oarecare măsură de haite şi găşti, lupii singuratici din literatură au şansa să se facă remarcaţi.
JOI, 19 mai, la Librăria Şt.O.Iosif din Braşov, am lansat volumul de critică literară ION TOPOLOG, O MITOLOGIE A IUBIRII, semnat de Voicu Bugariu, dedicat operei profesorului, scriitorului, criticului, publicistului ION POPESCU TOPOLOG, un nume cu rezonanţă în spaţiul cultural braşovean, un nume care merita cu prisosinţă să devină mai vizibil, atât în rândurile publicului cititor, cât şi în cel al profesioniştilor literelor. Lansarea de carte s-a dovedit de fapt o continuare a tradiţiei pe care Editura Minerva a inaugurat-o acum doi ani, prin iniţiativa curajoasă, prin pariul riscant poate, la vremea lui, care s-a dovedit a fi un pariu câştigat, de publicare şi evidenţiere a scriitorilor braşoveni. (să nu uităm că suntem la lansarea celui de-al şaptelea scriitor braşovean, sub sigla Minerva).
Evenimentul a fost deschis de doamna Ana Oniţă, Director General Libris Braşov care, după un binevenit Hristos A Înviat! (mai sunt încă două săptămâni până la Înălţare) i-a invitat pe cei prezenţi să ia cuvântul. A vorbit doamna Ana Munteanu, redactorul şef al Editurii Minerva cea care ne amintea încă de la lansările din lunile trecute de convingerea că ora în literatura si critica literara romaneasca nu se dă neapărat la Bucureşti. De data aceasta, întărind promisiunea colaborării şi deschiderii faţă de valorile provinciei (cel mult geografice, nicidecum culturale) , doamna Ana Munteanu şi-a exprimat solidaritatea faţă de scriitorii autoexclusi din „sindicatele” literare neoficiale şi a surprins, nu fără dezamăgire faptul că în Romania, cel care vrea adesea să publice o carte, înainte de a-şi căuta o editură, trebuie să-şi caute mai întâi o gaşcă culturală. Cu toate acestea, doamna Ana Munteanu ne-a asigurat (dacă mai era nevoie, în fond, agenda publicistică a Editurii Minerva vorbeşte de la sine) că pentru scriitorii fără afinitate spre înhăitare (oricât de simbolică ar fi ea) există şi o cale spre publicare mai directă şi mai scurtă la Editura Minerva.
Probabil nonconformismul de care vorbeam al acestei edituri, oglindeşte într-o oarecare măsură chiar nonconformismul redactorului său şef, căci doamna Ana Munteanu, deşi a fost prezentă la o lansare de carte (la care ne aşteptăm cu toţii să ascultăm doar mesaje de întâmpinare favorabile) n-a ezitat să se manifeste şi critic în raport cu volumul lansat. Fără să îi ştirbească în vreun fel valoarea sau meritul (în fond, declaraţia de încredere a unui editor este publicarea unei cărţi), domna Ana Munteanu a surprins faptul că volumul semnat Voicu Bugariu ar fi putut ascunde mai multe despre opera lui Ion Popescu Topolog, ar fi putut invita cu mai multă delicateţe publicul, mai ales cel nefamiliarizat cu romanele scriitorului braşovean la lectura lucrărilor lui Ion Popescu Topolog. Dincolo de acest neajuns, doamna Ana Munteanu a apreciat volumul critic al lui Voicu Bugariu drept o carte reportaj care te plimbă prin viaţa şi opera unui om, o carte care te incită, în cele din urmă, să te apropii de lucrările prozatorului si poetului brasovean.
Scriitorul Doru Munteanu şi-a început discursul, aşa cum ne-a obişnuit, printr-o introducere în contextul evenimentelor marcante, printr-o desfăşurare a calendarului istoric, amintindu-ne că 19 mai este ziua de naştere a marelui filosof J.G. Fichte, ba chiar şi ziua în care Marylin Monroe i-a cântat ”Happy Birthday” preşedintelui american J.F. Kennedy – tot un fel de cantec de sarbatoare, de data aceasta dedicat lui Ion Popescu Topolog, s-a dovedit si evenimentul de azi: atat prin continutul volumului lui Voicu Bugariu, cat si prin lansarea in sine. Doru Munteanu a apreciat în primul rând iniţiativa curajoasă a autorului, care s-a încumetat să ofere o receptare critică a unui scriitor în viaţă (lucru nu foarte des întâlnit). În fapt, Voicu Bugariu, în opinia preşedintelui USR Braşov a reuşit performanţa de a aduce în atenţia publicului un scriitor de cursă lungă, un scriitor care a reuşit să se afirme, în ciuda împrejurărilor potrivnice cu care s-a confruntat: depărtarea de Bucureşti, refuzul de a se asocia cu anumite grupuri literare şi culturale, pentru a câştiga notorietate. Rezultatul demersului lui Voicu Bugariu este acela de a reflecta ordonat şi riguros (aşa cum doar un critic literar, echipat cu instrumentele profesiunistului) o contribuţie literară longevivă, chiar dacă într-o altă cheie (cea a mitului iubirii) decât ar fi anticipat Doru Munteanu. Volumul lui Voicu Bugariu aşa cum l-a privit şi Doru Munteanu se dovedeşte a fi un exerciţiu binemeritat şi de recunoştinţă faţă de primul autor braşovean care, după anii 60 a deschis porţile editurilor şi pentru mediul cultural local, care a pus până la urmă bazele unei şcoli de proză şi poezie braşovene.
Autorul Voicu Bugariu a asumat poziţia modestiei criticului literar care se priveşte pe sine drept un accesoriu, un mediator între operă şi public. Domnul Bugariu ne-a vorbit şi despre coperta cărţii şi despre felul în care aranjamentul grafic al literelor trebuie să transmită de fapt raportul dintre scriitor şi critic.
Domnul Ion Popescu Topolog s-a declarat, cum altfel, decât bucuros să se afle printre prieteni şi s-a văzut pus în faţa unei sarcini dificile: aceea de a mulţumi tuturor celor care l-au sprijinit. Desigur, nu a avut decât parţial succes în această întreprindere grea, pentru un scriitor cu 50 de ani de experienţă, un publicist, un fost consilier local, un mentor de şcoală literară şi un familist convins… publicul martor la lansare (şi care, cu toate acestea, nu îi era deloc străin lui Ion Popescu Topolog) a stat mărturie prin numărul copleşitor al celor prezenţi, pe lângă volumul critic lansat, pentru notorietatea şi respectul acordat profesorului celebrat.
Nu putem spera că acest respect să capete reliefuri naţionale, prin apropierea şi a publicului extrabraşovean de opera lui Ion Popescu Topolog pe care o va facilita, fără îndoială, volumul lui Voicu Bugariu.
Mulţumim invitaţilor şi Editurii Minerva pentru discursurile şi momentele memorabile, mulţumim tuturor celor care au fost prezenţi la lansare şi, nu în cele din urmă, mulţumim domnului Topolog pentru că a reuşit să adune laolaltă, aşa cum o face de atâţia ani, scriitori, elevi, profesori şi iată, de data asta, chiar şi redactori şefi ai unor edituri presitigioase, într-un context al normalitatii culturale.
Etichete:eveniment | Postat in Evenimente | Niciun Comentariu
Comentarii recente