Arhiva pentru iunie, 2011

Nu prea des se întâmplă ca ambianţa lansării unei cărţi să oglindească atât de bine atmosfera regăsită în volumul lansat. Ieri însă, am trăit una din acele rare ocazii când nu doar prezentatorii  au vorbit explicit despre cartea adusă în atenţia publicului, cât mai ales ambianţa în care a avut loc lansarea a reuşit să ne introducă perfect în atmosfera paginilor. Volumul lui Mihail Vakulovksi vorbeşte despre tinereţe şi viaţa în studenţie… e un rockman care şi-a aflat de minune locul printre feţele zâmbitoare, sticlele de băutură şi muzica bună din proaspăta reşedinţă a rockerilor braşoveni (chiar si filmarile si pozele au fost mai … studentesti – ne cerem scuze pentru stangacia inregistrarilor).

Joi, 29 iunie, la clubul ROCKSTADT din Braşov, am lansat cartea TOVARĂŞI DE CAMERĂ (Cartea Românească, 2011), semnată Mihail Vakulovski, între două-trei beri şi câteva pasaje despre viaţa în Republică (Moldova, uei!).

Evenimentul a fost moderat de Adrian Lăcătuş, profesor la Facultatea de Litere Braşov, care a remarcat de la început condiţiile superioare de organizare ale evenimentului (la câte lansări poţi să vorbeşti deschis şi să mai bei şi o bere?). Fără să mai facă o prezentare pe larg a autorului, în fond Mihail Vakulovski este deja un cunoscut poet, publicist şi critic literar al generaţiei tinere, Adrian Lăcătuş a prezentat în linii mari volumul lansat, un volum care inaugurează un gen literar: rockmanul. În spatele titulaturii abrupte şi inedite se ascunde o scriitură vie, ameţitoare, cu puternică încărcăutră autobiografică. TOVARASI DE CAMERA vorbeşte pe de o parte despre viaţa la cămin în vremuri istorice tulburi: dezgheţul de la finalul anilor 80, de la finalul agoniei regimurilor comuniste (urmate, evident de o altă agonie… a tranziţiei). Aşa cum a surprins Adrian Lăcătuş, romanul lui Mihail Vakulovski, chiar dacă e proiectat într-un cadru destul de sumbru, vorbeşte despre oamenii care au ales să-şi trăiască viaţa. Performanţa stilistică a lucrării este dată tocmai de reuşita de a reface, într-o manieră aproape torenţială haosul unei lumi, prin nenumăratele poveşti, adesea fragmentare, ale tuturor celor adunaţi de împrejurări să-şi trăiască viaţa în cămin. Viaţa în cămin - cu siguranţă o experienţă semicarcerală, în care intimitatea şi proprietatea devin nişte noţiuni foarte abstracte, nu reprezintă însă în volumul lui Mihail Vakulovski pretext de lamentaţie, mai degrabă de celebrare. Căci toate realităţile, cât de tragice, la care iau parte studenţii (şi vorbim de ignoranţă universitară, de condiţii locative execrabile, de discursuri apăsător de lemnoase) sunt întâmpinate cu umor şi ironie cât se poate crude. Romanul oferă acces cititorilor, în acelaşi timp, la viaţa Chişinăului în tranziţie, o viaţă nelipsită de familiarul comun tuturor ţărilor postcomuniste, presărată însă şi cu exotismele inedite ale obiceiurilor şi desigur a limbii moldoveneşti. Adrian Lăcătuş a apreciat în final romanul lui Vakulovski drept o reuşită  încercare de  recuperare a unei lumi (şi e de abia prima dintr-o trilogie) – o lume care iată, am putea adăuga că se poate vedea şi în culori cât se poate de vii, nu doar în alb-negru.

Actriţa Iulia Popescu a citit, în reprize, pasaje bine alese din lucrare  care au ilustrat, atât accentele ceva mai grave, cât şi cele de un umor exploziv ale romanului TOVARĂŞI DE CAMERĂ.

A vorbit şi Mihail Vakulovski care a mărturisit că personajele pe care le-a creat sunt atât de vii, probabil şi datorită faptului că împrumută destul de mult din trăsăturile oamenilor pe care i-a cunoscut în experienţa căministă (eu unul mă declar copleşit de numărul lor… cred că Mihail Vakulovski rivalizează probabil lejer cu orice campion facebookist în ceea ce priveşte numărul de prieteni… doar că autorul volumului lansat face performanta prin memoria reala şi nu virtuala). Mihail Vakulovski ne-a vorbit şi despre proiectul său viitor, de a alcătui o trilogie a experienţei de cămin care va cuprinde şi viaţa doctoranzilor în Bucureşti.

Înainte de final a luat cuvântul (din sală de data aceasta), profesorul Caius Dobrescu, cel care a ţinut să sublinieze cât de binevenită este apariţia romanului TOVARĂŞI DE CAMERĂ. În opinia profesorului Dobrescu, Mihail Vakulovski poate fi inclus in acea categorie de autori din Republica Moldova care fac ce trebuie, anume construiesc un discurs nou şi viu al intelectualilor, un discurs care vine să înlocuiască defunctele accese naţionaliste naive, în linia celor ilustrate de  Adrian Păunescu, Leonida Lari sau Grigore Vieru.

O bere rece, o carte bună, tovarăşi de nădejde. Cine mai are nevoie de poduri de flori idealiste, când la petrecerea din cămin îi simţi pe moldoveni, mai apropiaţi ca niciodată?

Si voi puteti sa ii aveti alaturi, sa deveniti tovarasi de camera: volumul lui Mihail Vakulovski este disponibil pe www.libris.ro si la Libraria St.O.Iosif din Brasov.

Istoric vorbind jazz-ul a aparut in orasul american New Orleans la inceputul secolului XX , anii ’10, explodand un deceniu mai tarziu si consumandu-si epoca de aur in anii ’20, ’30. Mie imi pare ca acest gen de muzica apare tarziu in viata unui om din motive lesne de inteles: nu este primul gen muzical spre care un meloman aflat la inceput de drum si-ar indrepta atentia. Pentru a asculta cu adevarat jazz trebuie sa fii cu mintea , trupul si sufletul intr-o zona cu totul si cu totul aparte pentru ca DA, jazz-ul nu este pentru toata lumea. Desi ideea propagata , pe buna dreptate, de catre muzicieni inca din vremurile renascentiste este ca frumuseata muzicii consta in faptul ca este accesibila oricui jazz-ul se apropie cel mai tare de definitia exceptiei de la regula. El se caracterizeaza prin ritmuri obsesiv de repetitive si de joase , prin improvizatii de voce si instrument incomensurabile si prin faptul ca se concentreaza mai mult pe expresivitate decat pe frumusetea sunetului. Poate de aceea muzica de jazz este considerata ca fiind una dintre cele mai dificile  (daca nu chiar cea mai dificila!) forme de muzica , pentru ca artistilor genului nu le pasa ca sunetul produs de trompeta sau chiar de vocea lor nu suna placut cat timp sentimentul pe care ei doresc sa il exprime reiese din interpretare. Desi , ca orice gen de muzica, s-a pornit de la dragostea si pasiunea unor oameni de a canta muzica jazz a ajuns , din pacate, sa fie una cat se poate de elitista iar publicul ei adevarat unul destul de restrans. Este de bonton in zilele noastre sa fii un fan al genului pentru a fi catalogat drept “aristrocrat” si nimic nu te ridica mai mult , atunci cand te afli in cercuri sociale selecte, decat sa te declari un ascultator impatimit al ritmurilor de jazz. Coordonatele cercului vicios in care s-a inscris muzica de jazz in zilele noastre l-au transformat intr-o “sperietoare” pentru ascultatorul de rand care nici nu va indrazni sa-si aplece urechea spre asa ceva deoarece (pseudo)ascultatorii ii vor spune ca nu e de nasul lui iar adevaratii fani ai genului nu vor fi prin zona sa il indrume pe calea cea buna. Dar fara indoiala ca jazz-ul este o muzica foarte frumoasa si foarte foarte expresiva si daca ajungi sa il cunosti, sa il patrunzi vei fi contaminat pe viata iar cicatricea pe care ti-o va lasa in suflet nu se mai vindeca niciodata…vei putea atunci sa stai o ora , doua sau chiar mai mult ascultand o improvizatie de voce pe un ritm de contrabas si sa spui: da inteleg! Pe atat de greu este de inteles pe atat rasplata este mai mare cand ajungi la izbavirea finala.

Dar nu a fost intotdeauna asa. In anii ’20-’30 tinerii americani mergeau in cluburi de jazz pentru distractia de sambata seara, socializare si dans exact cum tineretul actual merge in cluburi pentru a asculta o muzica populara si accesibila. Muzica care acum apartine elitelor era atunci pentru toata lumea si tinerii stateau la coada ore intregi pentru a auzi trompeta lui Charlie Parker zis “Bird” sau chitara lui Django Reinhardt. Si asta nu pentru ca publicul din vremea aceea era mai educat , nici pe departe…ci pentru ca interpretii din acea epoca aveau pasiunea acestui fenomen in stare incipienta in sange si doreau sa exploreze cat mai mult teritoriile lui si mai ales sa le expuna unei lumi intregi. In acele timpuri in care jazz-ul era in floare nimeni nu statea sa analizeze si sa rasanalizeze suitele complicate si inflexiunile de voce dar intelegeau si nu le trebuiau multe cuvinte pentru a o face , doar sunetul pur. Miles Davis , fondatorul genului fusion jazz (jazz cu influente blues , soul , r’n’b etc), era un om al cuvintelor putine; deseori nici nu saluta sau adresa multumiri publicului dar dupa unele piese , atunci cand ele ieseau bine dupa exigentele lui, spunea doar atat: “cool”, si auditoriul intelegea…tocmai asistasera la un moment magic in muzica.

Paradoxal jazz-ul a aparut ca o alternativa inteligibila a muzicii clasice. Acest nou curent era mai viu , mai plin de expresivitate si cel mai important , permitea niste libertati care niciodata nu ar fi fost posibile in rigurozitatea muzicii clasice. Astfel fara nici o problema cantece simple de 2-3 minute se transformau in improvizatii fermecatoare ce puteau dura chiar si o ora pentru ca hei! E jazz! Pe masura ce jazz-ul lua avant muzica clasica murea si cu cat jazz-ul era mai vizibil in cultura muzicala cu cat muzica clasica intra in conul de umbra in care se afla si astazi. Interesant este ca primii apostoli al acestui nou gen muzical au fost chiar compozitorii clasici ai secolului XX…George Gershwin si Dmitri Shostakovici sunt doi dintre marii clasici care au vazut potentialul jazz-ului si i-au dat avantul de inceput de care avea nevoie. Odata cu trecerea timpului explorarea genului a devenit din in ce mai adanca si inevitabil au aparut si personalitatile lui. Charlie Parker a pus bazele la ce este acceptat astazi ca jazz dupa toate standardele , concertele sale durand ore intregi deoarece traia melodiile sale atat de mult incat totul era o fuziune de trompeta si ritm iar improvizatiile sale magnifice nu aveau sfarsit, Louis Armstrong, Ella Fitzgerald si Billie Holiday au dus genul intr-o zona mai comerciala adaugand voce la compozitiile decadente de pian , trompeta, chitara si contrabas si facandu-l astfel cunoscut in lumea intreaga (vocile lor sunt atat de cunoscute ascultatorului incat imediat ce le auzi primul cuvant care iti vine in minte este jazz) iar Miles Davis a perfectionat totul invaluind toate aceste elemente de compozitie, forma si fond cu o aura aproape de zeitate si imprimandu-i jazz-ului respectul de care se bucura pana in ziua de azi.

Ultimele secvente din capodopera cinematografica a lui Francis Ford Coppola “The Conversation” il arata pe Gene Hackman cantand cu amaraciune la un saxofon dupa ce , curpins de paranoia, isi scotoceste toata casa sperand sa gaseasca dovezi ca este urmarit. Simpla melodie pe care el o incepe se transforma intr-o improvizatie tipica de jazz iar in timp ce genericul incepe sa curga pe ecran spectatorul inca il vede pe personajul lui Hackman , singur intr-o incapere dezolanta, cantandu-si jazz-ul. Aceasta reprezinta de fapt cheia in ascultarea acestui gen complicat dar fermecator de muzica: sa-ti dai drumul! Toate frustrarile, toate trairile, toate bucuriile, toate necazurile , dezamagirile, neimplinirile sa fie puse in muzica , fie din postura de interpret sau cea de spectator. Jazz-ul nu se canta pentru a ne binedispune, el se canta pentru a ne impinge sa simtim ceea ce nu putem simti cu nici un alt gen de muzica si pana la urma el ne impinge sa traim. In ce lume minunata si complicata traim si ce coloana sonora spectaculoasa are ea!

In perioada 27 iunie – 3 iulie 2011, va asteptam la Libraria St.O.Iosif din Brasov pentru a-i (re)descoperi pe artisti muzicii jazz, in cadrul campaniei Saptamana, muzica si muzichia. Toate Cdurile intepretilor de jazz vor beneficia de 10% reducere intreaga saptamana.

Dacă e joi, măcar o dată pe lună, e Seara Facultăţii de Litere Brasov, cu invitaţi prestigioşi, într-o atmosferă destinsă, cu dialoguri vii şi cu volume proaspete. Luna aceasta aducem în atenţia publicului un roman (sau să fie un document psihanalitic, un poem o mărturie spirituală? – rămâne de văzut) al Magdei Cârneci (poetă, critic de artă şi eseistă): FEM, o explorare a universului feminin (generic sau nu – de asemenea rămâne de văzut), cu o deschidere emoţională spre teritorii mai puţin explorate, aşa cum observa Simona Sora.

 JOI, 30 iunie, 2011, ora 18:00, vă aşteptăm la Librăria Şt.O.Iosif din Braşov, la lansarea romanului FEM (Cartea Românească, 2011), de Magda Cârneci. Evenimentul va fi prezentat, ca întotdeauna, când vine vorba de Serile Facultăţii de Litere Braşov, de Andrei Bodiu şi Adrian Lăcătuş.
Vă aşteptăm