Poker

08/06/2011

Pe măsură ce răsfoiam primele pagini din Poker,  ma gandeam că voi avea de a face cu un soi de roman cult, care aduce în prim plan o pasiune şi o lume destul de undergound, frecventată şi accesibilă unui grup restrâns de cunoscători. M-am familiarizat cu jocul de cărţi prin intermediul bunicului meu care obişnuia, o dată sau de ori pe lună să îşi strângă gaşca de prieteni şi să încingă o sesiune de poker întinsă pe o după amiază întreagă. Copil fiind, pătrundeam în sufrageria impregnată de aroma cafelelor, a vinurilor alese, a tutunului, şi a prăjiturelelor proaspete, ascultând acele repetabile rostiri de chip – pas impuse de regulament, întrerupte din când în când de glume şi scăpărări de chibrit. Eram într-o lume a gratuităţii depline, într-o pseudocompetiţie (sumele puse în joc erau simbolice) care era de fapt un pretext pentru plăcerea unor prieteni vechi  de a fi împreună– bunicul meu a întreţinut acest obicei cu stricteţe, timp de 50 de ani, până la dispariţia, rând pe rând a jucătorilor. Pentru mine pokerul era una din întruchipările ludicului inofensiv. Mai târziu am aflat cum stă treaba cu dependenţa jocurilor de noroc, cu fiorul dostoievskian al pariurilor interminabile, cu datoriile fără capăt şi cu viaţa periculoasă a jucătorilor profesionişti. În romanul lui Bogdan Coşa se vorbeşte la un moment dat despre popularitatea jocului de poker: puştimea, prostituatele, drogaţii, arhitecţii, managerii – de fapt toată lumea joacă poker. Dar nu este vorba de acea întruchipare gratuităţii, ci este vorba de jocul de poker agresiv, subordonat finalităţii câştigului (secundar poate chiar şi beţiei de adrenalină vânată de amatorii de senzaţii tari). Apoi mi-am amintit de o mulţime de cunoscuţi de-ai mei care jucau poker: pe internet, în campionate naţionale sau internaţionale, clandestin cu tot felul de personaje dubioase şi mi-am dat seama că departe de a fi un obicei izolat, jocul de poker trimite de fapt la o preocupare şi  o realitate românească cât se poate de actuală. De ce? Pentru că pokerul, atunci când nu e apanajul burghez al upper-middle classului autohton (care îşi permite să se joace cu sumele, doar pentru plăcerea riscului), e de fapt promisiunea îmbogăţirii rapide şi se transformă uşor într-o scurtătură nelipsită de riscuri a atingerii unei existenţe decente – să nu uităm că trăim într-o ţară în care tentaţia scurtăturii şi a ocolişului e mare atâta timp cât  munca şi strădania par să fie perspective profund nesatisfăcătoare în dobândirea unei prosperităţi mediocre.

Protagonistul lui Bogdan Coşa nu este însă desprins din scenarii a la Ocean’s Eleven sau Casino Royale. Departe de intenţia autorului de a ne face martori la tensiunea şi spectacolul de la masa de poker, în lumina reflectoarelor şi a cazinourilor celebre. Partidele din romanul scriitorului braşovean (puţine de altfel) au loc în camere ascunse prin localuri din provincie. De fapt, departe de Bogdan Coşa să investigheze o psihologie a dependenţei. În fond personajul principal e doar un tânăr obişnuit cu o biografie destul de nefericită, care trăieşte, alături de prietenii lui, din înşelătorii mărunte şi din partide de poker fără mize prea mari – chiar el declară la un moment dat că nici măcar nu i-au plăcut jocurile de noroc, dar că nu a fost altceva mai bun de făcut la momentul la care s-a apucat de poker. Atunci când fratele unuia din personaje dispare cu o mare sumă de bani şi atunci când personajul principal intră în vizorul mafiei sârbeşti, după o neînţelegere la una din partidele de poker, protagonistul trebuie să găsească o cale să se pună la adăpost, să afle unde au dispărut banii şi să-si gestioneze şi propriile indecizii amoroase (caci da, pe fundal se tese si o poveste de dragoste). Iar viaţa unui pokerist nu pare să fie deloc previzibilă: chiar şi atunci când protagonistul lui Bogdan Coşa pare să aibă impresia certitudinii mâinii câştigătoare, există întotdeauna posibilitatea ca planurile să-i fie date peste cap de o apariţie neaşteptată.

Bogdan Coşa pare să fie mai preocupat să pună în evidenţă câteva din provocările pe care le ridică stilul de viaţă alternativ al jucătorului de cursă lungă. Un stil de viaţă care, chiar dacă nu e împovărat de problemele profesionale, de ambiţii sau dezamăgiri comune carieristului de rând, e marcat totuşi de responsabilităţi, de ierarhii mult mai periculoase, atunci când lucrurile nu merg bine. În fapt, aşa cum remarcă protagonistul, orice poveste la ruletă (şi la masa de poker, am putea adăuga) nu are un deznodământ, cel mult un final deschis.

Întâmplările şi cadrul sunt actuale şi cât se poate de veridice (tocmai pentru că evită senzaţionalismul clişeic la care invită subiectul – jocurile de noroc), ritmul romanului este fluent (scheletul narativ integrează firesc chiar şi flashbackurile din copilărie, popasurile biografice şi chiar meditaţiile şi monologul interior al protagonistului), personajele destul de convingătoare (deşi probabil că ar fi putut fi elaborate mai generos), doar la dialoguri se simte, din când în când, o vagă artificialitate, o strădanie cam transparentă în a le face credibile.

Romanul lui Bogdan Coşa are toate mărcile unui roman popular, scris în spiritul minimalismului şi îndrăznelii tematice (chiar dacă nu şi stilistice) al generaţiei douămiiste şi va fi cu siguranţă, prin abordarea şi actualitatea sa un bestseller al Editurii Cartea Românească. Pariul literar al lui Bogdan Coşa este însă de abia la început… şi chiar dacă nu vor fi mulţi care să rişte un „all in” de pe acum pentru autor, cu siguranţă că debutul la o asemenea editură prestigioasă va ridica mult miza si exigentele jocului.

POKER – Bogdan Cosa – Editura Cartea Romaneasca, 2011

4 Comments

  • bogdan coșa 21/06/2011 at 2:11 pm

    abia ieri m-am intalnit cu sus-numitul Iulian, am baut cafea si el a baut bere, apoi a impartit o bere cu mine intru fratie si intru vacanta care incepuse intr-un mod sec dar ireal. mai vorbeam noi, unul cu altul, unul cu mai multi etc. si mi-a spus ca ai scris o cronica foarte buna si foarte bine scrisa pe blog, apoi i-am povestit faza din Brasov, l-am salutat din partea ta desi era clar ca vorbiserati inainte si eram anacronic, dar am promis. multumesc pentru ajutor.

    ps: subscriu si eu, e f bine scrisa + ca inteleg miza recenziei, deci – vanitate, strict pt felul in care ai gandit-o. multumesc si de data asta 🙂

  • Sever Gulea 10/06/2011 at 10:49 pm

    Precautia fata de verdictele valorice e un fel de ma pune bine cu posteritatea… cine stie ce rasunet o sa aiba cartea si atunci nu e recomandat sa ne aruncam nechibzuiti in extazuri sau dispreturi inconstiente care sa se intoarca impotriva noastra mai tarziu 🙂
    Am vazut ca pe la voi prin targ vocile sunt mult mai reticente, sa speram ca invidia nu are nimic de a face cu asta (desi mie mi s-au parut pertinente observatiile colegului tau Adrian). Si totusi, chiar la Cartea Romaneasca? Chiar castigator al Concursului de Debut? Argumentul autoritatii nu-mi da pace si basta.
    S-a vandut destul de bine si la Brasov. Am fost si la lansare, ba chiar am avut si o scapare de vanitate, atunci cand l-am rugat pe Bogdan, amical, ca sa par si eu mai de al centrului, mai in proximitatea lucrurilor importante, sa-ti transmita salutari…

  • Iulian 10/06/2011 at 4:26 pm

    Enfin, recenzie buna, intr-adevar. Dar vad in recenziile pe care le citesc acelasi fel de precautie cand vine vorba de a da un verdict valoric.

    Pe la noi prin targ umbla vestea ca n-ar fi atat de bun. Dar la noi lumea e snoaba si nu stie sa se distreze. Eu am sa-l citesc inca. Fost la lansare, s-a vandut ca painea calda in cateva ore. Oricum sa scrii la varsta d-lui Cosa un roman care sa intre la Cartea Romaneasca e o treaba. Fost ieri lansarea in Brasov, nush daca stiai.

  • Only books 09/06/2011 at 12:51 pm

    Am vazut multe recenzii ale acestei carti, dar sincer, mi se pare cea mai reusita:]!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *