Paradoxul iubirii

16/06/2011

Înduioşător destin pare să aibă omul. După ce luptă de secole să atingă un scop mult visat, se trezeşte, ca într-o comedie al naibii de neagră,  că  visul pe care l-a atins în cele din urmă îi aşterne şi mai multe probleme decât înainte.  Nu s-a străduit omul de 200 de ani încoace, să ofere demnitate exprimării libere a sentimentelor, să elibereze iubirea de corsetul tabuurilor sociale, de tirania ideologiilor şi religiei? Şi după atâta zbatere care pare-se că a debutat mai ales odată cu romanticii (cei care au proclamat supremaţia legii inimii) şi a continuat până la apogeul anilor 60, astăzi iubirea deschide orizonturi mai problematice ca niciodată. Să fim oare, din cauza ignoranţei noastre (compensată însă de ambiţia nestăvilită) sortiţi să jucăm mereu o loterie cu împlinirea dorinţelor noastre, al căror efect să nu-l putem niciodată anticipa? Sau pur şi simplu suntem puţin cam suciţi, cam schimbători şi pendulăm mereu între aspiraţii contradictorii? Citind cartea lui Pascal Bruckner, mi-am amintit de acea vorbă populară: ai grijă ce-ţi doreşti, s-ar putea să se întâmple!

Libertatea de a-ţi afişa în public amorul, posibilitatea de a-ţi împărtăşi iubirea, fără teamă de represalii, posibilitatea de a te căsători din iubire, iată doar câteva din cuceririle ideologice occidentale ale ultimelor două secole, pe care şi Pascal Bruckner le scoate în evidenţă în eseul său. Stări de fapt pe care astăzi le tratăm cu acel de la sine înţeles pe care îl impune obişnuinţa au avut nevoie de o revoluţie întinsă pe 200 de ani pentru a deveni realitate. Iar acum că au devenit realitate, departe de noi să declarăm că trăim în sfârşit în paradisul împlinirii, al libertăţii, al înfrăţirii visat de toate mişcările care au căutat să emancipeze Europa… în fond, prea multe din aceste mişcări s-au dovedit a avea o imagine mult prea optimistă asupra naturii umane.  Iubirea a devenit liberă , pe măsură ce societatea a devenit liberă şi cu toate acestea, omul parcă a devenit mai împovărat şi mai dezorientat – în fond, atunci când trăieşti într-o lume în care opţiunile par a fi nelimitate, poţi să te aştepţi la nenumărate aporii şi paradoxuri.

Trăim într-o lume luminată şi emancipată dar atât de plină de paradoxuri. Astăzi, căsătoriile se fac din dragoste între sexele care şi-au proclamat egalitatea. Dar, vai, căsătoria pare să fi devenit inutilă, atâta timp cât cuplul masculin-feminin (ce să mai vorbim de angajamentul în faţa preotului sau măcar a stării civile) nu mai e expresia canonică a iubirii. În plus, aproape jumătate din cuplurile căsătorite ajung la divorţ. Cu toate acestea ar fi pripit să proclamăm faptul că viaţa în doi e sortită natural sortită pieirii (absolutismele nu ne fac bine deloc). Mai degrabă, aşa cum surprinde Pascal Bruckner, cuplurile decedează datorită aşteptărilor prea înalte şi pretenţioase pe care le au protagoniştii îndrăgostiţi (hrăniţi cu mitologia paroxismului şi a perfecţiunii, pe fondul unei tot mai slabe rezistenţe la suferinţă).

Astăzi ideea de familie pare să fi cunoscut o transformare profundă. Vechiul triunghi sfânt compus din mamă-tată-copil s-a deformat în tot soiul de combinaţii care mai de care mai ciudate: de la abundenţa parentală a familiilor cu mai multe mame sau mai mulţi taţi, până la sărăcia monoparentală şi până la familiile de homosexuali. Cu toate acestea, familia şi-a păstrat aceeaşi ambivalenţă în ochii multora dintre noi: când simbol al grijii şi al securităţii, când simbol al întemniţării (o spun statisticile legate de divorţ). Dincolo de reinventările formale care au detaşat sexualitatea de procreaţie şi mai nou procreaţia de sexualitate (da, par să fie femei care vor să-şi păstreze puritatea carnală şi să fie inseminate artificial… să fie inseminate virgine), dispariţia formei triunghiulare a familiei nu atestă dispariţia familiei per se, atâta timp cât ea rămâne o formă de reprezentare (pasageră sau permanentă în viaţa fiecăruia dintre noi) a împlinirii în doi.

Astăzi, poţi spune fără rezerve te iubesc, poţi să-ţi exprimi dragostea oricând şi oriunde. Dar limbajul iubirii pare să fie împrumutat şi artificial, într-o lume care îl supralicitează. În plus, a spune te iubesc pare să te angajeze într-un joc periculos al reciprocităţii, a-ţi declara dragostea pare să fie similar cu a scrie un cec în alb pe care speri să-l încasezi. În lumea triumfului libertăţii de expresie pare să fie mai înţelept să apelezi la politeţea eschivei, la tăcere, la alegerea iubirii incerte pentru a nu transforma beţia amorului într-o tranzacţie.

Lista cu exemple ar putea continua. Pascal Bruckner explorează dimensiunea paradoxală a vieţii de cuplu, a erosului, a seducţiei, a loialităţii în lumea conemporană aşezată în spectrul tensiunii ireductibile dintre libertate şi iubire. Ceea ce pare să sugereze autorul francez este că paradoxurile surprinse nu au fost inventate odată cu istoria recentă (cea care a produs marea revoluţie a sexului şi a emoţiilor), ci ele par a fi inerente naturii contradictorii pe care o deţinem. Tensiunea dintre ele este de nedepăşit, dar terenul este negociabil: fie că acceptăm să le trăim succesiv, fie că ne străduim să le angajăm într-un compromis, libertatea şi iubirea sunt experienţe accesibile şi nu mutual exclusive. Experienţa lor este posibilă, atâta timp cât renunţăm la pretenţiile absolutiste, atâta timp cât nu uităm până la urmă că suntem totuşi, umani.

Un nou titlu din colectia ACUM PENTRU VIITOR a Editurii Trei.

PARADOXUL IUBIRII – Pascal Bruckner – Editura Trei, 2011

5 Comments

  • Sever Gulea 28/07/2011 at 11:22 am

    Poate tocmai pentru ca amorul se supune convenientelor idealiste si perfectioniste (absurde pe alocuri), paradoxul este mai viu ca niciodata: suntem indemnati pe de o parte sa ne iubim fara limite, chiar si atunci cand devine clar ca nu putem satisface exigentele care ni se impun (iar asta, culmea, ne face sa ne simtim vinovati – problema e la noi, nu la standarde), pe de alta parte celebram individualismul si libertatea si ajungem sa cultivam specii variate de egoism care ne pun mai apoi bete in roate, atunci cand cautam sa construim relatia perfecta.

  • Claus 27/07/2011 at 9:49 pm

    Sub greutatea titanică a timpului, am reuşit să o răsfoiesc şi sper să-mi fac vreme, trebuie, să-i pătrund în taine şi să fiu învinuit că-mi place. Pe de altă parte aş vrea să lansez o întrebare, poate retorică (nu ar fi exclus), şi anume: este firescul îndeajuns de lăudat iar paradoxul, poate fi găsit, suficient de neinteligibil sub puterea convenienţelor amorului care creşte zi de zi ?

  • Sever Gulea 20/06/2011 at 9:45 am

    Aoleu, nu mi-am propus sa fiu ATAT de convingator!

  • Iulian 20/06/2011 at 3:15 am

    Da, SIGUR mi-o comand si eu.

  • Only books 16/06/2011 at 4:15 pm

    Mi se pare o carte interesanta:]. Poate o sa mi-o comand;].

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *