Privind soarele în faţă

26/06/2011

Irvin D. Yalom foloseşte metafora privirii aproape imposibile spre soare pentru a surprinde dificultatea confruntării cu propria moarte. Am putea merge însă şi mai departe de atât. Unii dintre noi ar putea spune că metafora aceasta nu este suficient de convingătoare, că mai degrabă, când vine vorba de moarte se potriveşte acea construcţie familiară din basmele româneşti: “la soare te puteai uita, dar la dânsa ba” (iar în cazul de faţă ştim sigur că „dânsa” nu face referire la vreo frumuseţe fără pereche). Trăim într-o epocă în care nu doar moartea, dar însăşi îmbătrânirea a devenit o temă tabu. Gândeşte aici şi acum, trăieşte aici şi acum, maschează trecerea timpului cu creme, pastile şi psihologie pozitivă, iată climatul în care trăim. Ambiţiile noastre de tinereţe veşnică nu pot însă să modifice în esenţă biologia noastră prea fragilă. În timp ce noi ne vedem de alergătura după scopurile profesionale şi personale ani de-a rândul, celulele îşi văd şi ele de treaba lor şi ne pregătesc pentru moartea programată, înscrisă în codul nostru genetic sau pentru cea neprogramată (şi atunci e şi mai dureros), sub impactul vreunei mutaţii sau al unei boli contactate neprevăzut. Prin aproape tot ceea ce facem, de la proiectele de azi pe mâine, până la cele cu bătaie lungă, căutăm să ne îndepărtăm de ideea de moarte. Dar poate tocmai de aceea ne trezim că suntem mai anxioşi ca niciodată în faţa îmbătrânirii şi a finalului ultim care ne aşteaptă pe toţi şi poate tocmai de aceea părem a fi atât de captivi şi de predispuşi depresiilor pe măsură ce îmbătrânim. Fugind de moarte, dăm apă la moară anxietăţii faţă de moarte. Irvin Yalom ne propune o ieşire din acest cerc vicios, în ultimul său volum, demontând ideea conform căreia, când vine vorba de moarte, cea mai bună strategie rămâne eschiva.

Probabil că propunerea şi metoda specialistului american ar putea fi inedite chiar  în contextul abordărilor psihoterapeutice cunoscute. Şi asta pentru că, aşa cum sugerează şi Yalom, multe dintre abordările din domeniu tratează problema morţii cu care se confruntă diverşi pacienţi (fie explicit, în vise, fie sub forma unor anxietăţi diverse) drept o problemă de suprafaţă, care maschează de fapt alte conflicte şi alte temeri. De ce n-ar fi mai degrabă invers, pare să se întrebe Yalom? De ce n-am lua moartea în serios? În terapia existenţială pe care o propune psihiatrul de la Stanford sursele suferinţei umane nu se rezumă doar la  substratul  biologic sau genetic, nu provin doar din lupta cu instinctele (ca în psihanaliză) sau din dezordinea gândirii (ca în terapia cognitivă),  ci mai degrabă din confruntarea cu propria existenţă, cu acel dat pe care fiecare dintre noi trebuie să-l asume şi care se sprijină pe patru chestiuni fundamentale: libertatea, izolarea, sensul vieţii şi moartea. Ideea morţii este aşadar o problemă de sine stătătoare în deschiderea orizonturilor suferinţei şi, în mod surprinzător, ea are însă şi puterea eliberatoare şi capacitatea de a ne îmbunătăţi viaţa.

În prima parte a volumului său, Yalom explorează  probleme create de frica de moarte şi posibilităţile de recunoaştere ale acestor probleme. Aşa cum vom descoperi, felul în care se dezvăluie crisparea faţă de finalul ultim nu este întotdeauna transparent – ea poate îmbrăca forma  preocupării exagerate a unei mame pentru copil sau poate fi legată de o stare de indecizie profundă şi conflictuală. Apreciind că negarea, diversiunea (obsesii de acumulare, fanatisme religioase) sunt strategii falimentare, dacă nu pe termen scurt, măcar pe termen lung în gestionarea unuia din fundamentele existenţiale care ne priveşte pe toţi, Yalom propune o altă abordare: introducerea ideii morţii în terapie, explorarea sentimentelor şi stărilor faţă de această problemă. Nu trebuie să fii în pragul morţii ca să te gândeşti la ea, uneori sunt suficiente ceea ce psihoterapeutul american numeşte experienţe revelatoare: reuniuni de clasă, moşteniri, pensionări (desigur, pe lângă bolile, traumele şi deciziile radicale). Şi pentru că, cine altcineva decât filosofii au fost primii psihoterapeuţi ai umanităţii (mulţi dintre ei au încercat să ne vindece de frica de moarte), Yalom se foloseşte  de citate din Epicur sau de experimente mentale propuse de Nietzsche în discuţiile cu pacienţii săi. Citate şi exerciţii accesibile oricărui cititor de altfel, în dezvoltarea unei examinări atente a felului în care ne evaluăm temerile şi situaţia existenţială.

Şi pentru că nimic din ce este uman nu îi este străin, Yalom trece la rândul său în lumina reflectorului (bariera dintre psihoterapeut şi pacient pare să se estompeze în abordarea existenţială) şi dedică penultimul capitol evocării propriei sale experienţe cu moartea şi propriilor motivaţii de a scrie această carte (veţi remarca şi câteva detalii inedite despre geneza romanului Soluţia Schopenhauer publicată anul trecut tot de Editura Vellant). În sfârşit, ultimul capitol dezvăluie, pas cu pas, prin câteva exemple practice felul în care se implementează principiile terapiei existenţiale, în şedinţele de psihoterapie.

E remarcabil cât de eliberatoare par să fie discuţiile despre moarte propuse de Yalom:  ele reprezintă de fapt un prilej de evaluare a reperelor care ne guvernează existenţa, o eliberare de tensiuni mai mult sau mai puţin iraţionale, un prilej de a empatiza cu ceilalţi, o şansă de schimbare a vieţii. Descoperirea libertăţii şi a autenticităţii pare să înceapă acolo unde îndrăznim să înfruntăm inevitabilul, acolo unde reuşim să trăim poate acel moment de graţie de care vorbea personajul Proximo,  jucat de Oliver Reed, in filmul Gladiatorul: “atunci când moartea ne zâmbeşte, nu putem decât să îi zâmbim înapoi”.

 PRIVIND SOARELE IN FATA – Irvin D. Yalom – Editura Vellant, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *