Tovarasi de camera – Student la Chisinau

28/06/2011

 Recunosc, chiar dacă mi-am petrecut studenţia departe de casă, în capitală, nu am trăit ceea ce se numeşte viaţă de cămin. Deşi am împărţit spaţiul personal într-o garsonieră, cu un alt coleg (şi mai târziu am prins chiar luxul unui apartament), nu am avut parte de adevărata viaţă la comun. Eram pe la începutul anului I, proaspăt instalat în Bucureşti şi mă întrebam cât de diferită era viaţa pe care o duceam eu într-o garsonieră din Militari, de viaţa pe care o duceau studenţii în complexul din Grozăveşti. Până am aflat, în cele din urmă, când am ajuns într-unul din cămine. Era o zi destul de călduroasă de toamnă, aşa că uşile la etajul la care urcasem (după ce fusesem măsurat cu o căutătură bănuitoare, desigur, de doamna portăreasă într-un anacronic halat albastru) erau larg deschise, pregătind copiosul asalt senzorial ce avea să urmeze. Veneam dintr-un cartier în care se respecta cu stricteţe (cu excepţia meşterilor puşi pe reamenajat interioare) acel avertisment tipărit cu multe semne de exclamare la intrarea în scară: păstraţi liniştea şi curăţenia. La cămin (deşi, teoretic, regulile erau aceleaşi) nici măcar nu am avut timp să mă gândesc la toate astea, că m-au lovit în plin: mirosuri de prăjeli, muzică dată la maxim (variind de la chillouturi cunoscute şi până la manele), conversaţii zgomotase, chicoteli, peturi de bere lăsate pe la uşi, sonerii de telefoane. Era de-a dreptul ameţitor, nici un simţ nu părea să fie cruţat deşi colegii la care mergeam îmi aminteau constant că e vorba doar de încă o zi obişnuită pe frontul din Grozăveşti. Nici când am intrat în cameră, ameţeala nu mi s-a domolit, dimpotrivă: într-un spaţiu minuscul se îndesau vreo patru universuri domestice, cu tot cu tacâmuri, haine, cursuri, genţi, calculatoare, prăjitoare de pâine şi eterna rezervă de bere şi cola plus aparţinătorii lor, evident. După vreo oră m-am acomodat şi cu râsetele de pe coridor cu permanenta muzică de fundal (de la nu ştiu câte camere) şi chiar cu aglomeraţia în care mă strecurasem şi care îţi dădea mereu senzaţia că totul în jur, de la perne, farfurii şi până la locatari transpiră abundent, în efortul de a-şi păstra poziţiile acrobatice.

Mai târziu am citit Jurnalul de Cămin (însemnările unor studenţi din căminele bucureştene) publicat la Editura Curtea Veche şi am revizitat acele amintiri (care între timp s-au multiplicat, deşi nu cu aceeaşi intensitate – după vizitele pe care le-am mai făcut prin Grozăveşti) regăsind în majoritatea însemnărilor, un ton critic, o oarecare dezolare şi disperare, de pe poziţii moralizatoare retorice, a celor neobişnuiţi cu acea lipsă de intimitate şi de respect pentru proprietate, pe undeva inevitabilă în atmosfera de cămin. Romanul lui Mihail Vakulovski nu adoptă nici pe departe un asemenea ton examinator, ia mai degrabă lucrurile aşa cum sunt şi te face părtaş la toate, rele şi bune, cu acelaşi entuziasm. Când am citit rockmanul lui Mihail Vakulovksi m-a lovit acea ameţeală din prima zi în care am pătruns în căminul din Grozăveşti. Chiar de la primele pagini am avut acea senzaţie distinctă că îmi pică toate în cap: personaje peste personaje, ştiri din presa vremii, sloganuri fotbalistice, mirosuri abundente, scrisori de la prieteni şi de la rude, partide de fotbal, petreceri, totul curgând într-un ritm nebunesc şi aproape de nestăvilit (îmi imaginez ce chin a fost probabil pentru Mihail Vakulovski să folosească semnele de punctuaţia, să întrerupă acel gheizer de amintiri şi proiecţii autobiografice cu sterilităţi gramaticale). Protagonistul rockmanului (şi cât de bine spus rockman – într-adevăr scriitura se rostogoleşte pur şi simplu peste tine) este un student plecat de la ţară să facă Filologia la Chişinău, undeva la finalul anilor 80. Aici îşi va petrece următorii 5 ani din viaţă, întreupţi doar de taberele din vacanţe, la Lagărul Studenţesc (adică la munci agricole), acolo unde studenţii testează performanţa prezervativului sovietic (chiar încap 10 l de apă în el), acolo unde încing o partidă de fotbal cu echipa satului şi unde fetele par să fie mai disponibile ca oricând pentru tot ce-ţi trece prin minte. Şcoala e evident, o caricatură, şi înainte dar şi după 1989: dacă la început e plin de profesori boşorogi, mărunţi şi ignoranţi (care nu contenesc să exploreze în teze critice docte poeziile de glorificare a prieteniei dintre poporul moldovenesc şi cel sovietic, pentru care istoria relaţiilor cu România se confundă cu istoria asupririi poporului moldav, care cred că Mihail Sadoveanu şi Marin Preda sunt studenţi ai facultăţii care ar trebui exmatriculaţi pentru că nu se prezintă la cursuri) bântuiţi însă de obsesii perverse decrepite (nelipsite de haz: imaginaţi-vă pe ditai profesorul Scâtnic trăgândui-o în fund studentului Caşcavală în toaleta facultăţii), după 1989 vechii atei se transformă în credincioşi şi proromâni convinşi, evident. La cămin viaţa e grea… pentru cei neînvăţaţi să trăiască la comun… pentru ceilalţi, ca mai toţi protagoniştii lui Vakulovski pare o aventură pe care nu poţi să o întâmpini decât cu umor. Desigur, suntem la începutul sfârşitului pentru blocul sovietic, dar aproape nimic din climatul politic apăsător nu transpare în romanul lui Vakulovski (veţi remarca cât de amuzant petrec moldovenii Revoluţia de la Bucureşti din 1989). La cămin e, evident, multă mizerie, înghesuială, trebuie să înveţi să supravieţuieşti: să ştii cum să vorbeşti cu intendentul Anci, să ştii cum să le iei pe vahtiorşe (babele de la poartă – unele dintre ele sunt foste procuroare, nu te joci), să reînveţi cum să-ţi faci nevoile fiziologice (există o strategie de căcare, oamenii se mai pişă şi în chiuvetă – dar ce, Henry Miller nu făcea la fel?). În rest, mai bei un ceai, mai joci un fotbal, mai scrii o poezie, prinzi (nu ştiu câte) fete la înghesuială, mai faci un meci de karate până la căderea URSS. Ca după aia să pui punct unei epoci absurde şi să inaugurezi epoca ridicolului şi patosului naţionalist grotesc (Leonida Lari se căsătoreşte cu statuia lui Ştefan cel Mare, Doina şi Ion Teodorovici urcă pe scenă îmbrăcaţi în tricolor etc). Studentul trece prin şi peste toate cu seninătate şi umor.

Romanul lui Mihail Vakulovski e o experienţă aparte, inclusiv din punct de vedere literar (un amestec cât se poate de reuşit de jurnal, roman istoric, bildungsroman, roman epistolar şi câte altele). Sunt pagini vii, e un adevărat vacarm literar pitoresc în care se vorbeşte despre tot şi despre toate, e exact ca intrarea într-o cameră de cămin: întâi trebuie să te acomodezi cu dezordinea în care pătrunzi, abia apoi începi să te dumireşti de unele şi de altele. Căci, deşi la prima vedere totul este caricatural şi tonic, pe undeva prin subtext se mai strecoară (poate tocmai prin proporţia grotescă a caricaturii) şi câţiva stropi de amărăciune.

 TOVARASI DE CAMERA -Student la Chisinau – Mihail Vakulovski – Editura Cartea Romaneasca, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *