Viata de aruncat

03/07/2011

Nefiind un cititor pasionat de poezie (şi cu câtă părere de rău spun asta – aştept încă ziua în care mă voi salva de acest destin al marginalului), bineînţeles că nu auzisem de Bogdan O. Popescu, un poet tânăr şi apreciat, cel puţin la noi în ţară. Mi-a atras atenţia abia când colegul meu, Dorian Dron, un mai profund cunoscător al vieţii literare autohtone  a recomandat, pe pagina de facebook a Librăriei Şt.O.Iosif, ultimul volum publicat de Bogdan O. Popescu, VIATA DE ARUNCAT – un volum de proză semnat de un medic care printre altele este şi poet (de fapt, ordinea enumerării acestor etichete ar trebui să fie  pur aleatoare).

Mărturisesc că am fost intrigat, încă din copilărie, de acei scriitori nerevendicaţi în totalitate de chemarea stiloului. Privind prin ochii naivi de atunci  ai minţii însetate de ordine şi înţelegere,  era clar că a fi om al literelor şi a fi, de pildă, un inginer sau un medic reprezintă statusuri mutual exclusive. Şi asta pentru că profesia de scriitor, care jonglează cu lumi şi cuvinte într-un spaţiu imaginar invizibil îmi părea a fi în profundă contradicţie cu cea a unui inginer care încearcă să cartografieze şi să lumineze complet fâşii înguste de realitate. Era vorba în fond, de perspective total disonante: scriitorii (oho, şi mai ales poeţii) păreau să vâneze cu asiduitate potenţialul şi nuanţele,  în vreme ce profesiile realiste (sau, cum se spunea pe vremuri „meseriile adevărate”) căutau să nu calce cumva în afara perimetrului palpabil. Desigur că după ce am auzit de Ion Barbu de pildă, şi după ce am realizat că fizicienii sau matematicienii contemporani ar putea fi consideraţi printre oamenii cu cea mai bogată imaginaţie, contradicţia surprinsă anterior a început să-şi piardă din forţa de convingere.

Poate că, deşi perspectiva poetului şi a inginerului rămân oarecum distante, ele pot fi asumate de aceeaşi minte, succesiv, această succesiune deschizând orizonturi când sublime, când dureroase. Cele 7 proze scurte adunate în volumul semnat Bogdan O. Popescu (care pare să facă parte din acea categorie de oameni capabili să-şi asume ambele priviri: şi cea artistică şi cea ştiinţifică) , dezvăluie însă o contaminare oportună a acestor perspective asupra lumii: poetul şi medicul se întâlnesc în cartea lui Bogdan O. Popescu, într-o relaţie simbiotică inedită: spiritului de observaţie şi  simţul detaliului revendicate din medicină (să fie o deformaţie profesională ?) se apleacă asupra unor personaje şi situaţii cotidiene: un cuplu banal care îşi trăieşte epuizarea relaţională, o conversaţie cu un taximetrist, o călătorie cu metroul, o poveste iniţiatică a unui adolescent pe cale să trăiască primele experienţe ale bărbăţiei (dragostea şi armata) – toate acestea răsarind însă într-o autentică şi spontană lumină poetică. În proza lui Bogdan O. Popescu se simte „mirosul vertical de femeie bătrână”, se văd „obraji împăstaţi ca zidurile vechi după ploaia lungă de toamnă”, se aude un sforăit ca „o muzică dată pe nas”, se simt „emoţii care îţi rod ca şoriceii sternul pe dinăuntru”. Naraţiunile  sunt tot în spiritul pragmatismului econom de medic, aşa cum surprinde chiar naratorul uneia dintre povestiri: scurte, la obiect, neîmbâcsite de descrieri, fără să băltească în cuvinte (doar nu mai avem răbdarea pe care o aveau oamenii pe vremea lui Balzac – ne plac de fapt prozele pe care le putem citi între două staţii de metrou) şi cu toate că sunt doar decupaje fugare, secvenţe rapide din viaţa unor personaje, sunt nelipsite de un fior inconfundabil al vieţii (la întreţinerea căruia nici nu mai ştii dacă doar poetul sau doar medicul şi-au dat concursul).

Chiar dacă poate că nu e nici cea mai reprezentativă şi poate nici cea mai reuşită, cel mai mult mi-a plăcut ultima proză din volumul lui Bogdan O. Popescu, care urmăreşte câteva episoade dintr-o poveste de dragoste dintre un medic şi o femeie pe care acesta o întâlneşte la cabinetul său. E o poveste în care îndrăgostitul (sau potenţialul îndrăgostit) se predă la început cu indulgenţă acelei priviri estetice şi poetice asupra lumii, orientata asupra celei care îl cucereşte, doar pentru a se trezi brusc la realitate, într-o seară în care ascultă întâmplător ritmul accelerat al bătăilor inimii iubitei lui: este momentul în care specialistul acaparează (involuntar, până la urmă) peisajul şi perspectiva, este momentul în care doctorul pare să ucidă îndrăgostitul, în care poezia aranjamentului venos de pe degetele iubitei lasă locul investigării precise a mecanicii trupului – şi lucrurile par să nu mai poată fi privite la fel ca înainte. Este povestirea care mi-a amintit că simbioza de care vorbeam, aceea intre perspectiva medicului si cea a poetului, pare sa isi aiba limitele ei, pare să păstreze până la urmă  valenţe conflictuale, să ceară, în locul simultaneităţii, o succesiune a perspectivelor – iar această succesiune  s-ar putea să fie ireversibilă (şi, în acest caz, cel care a pierdut una din perspective, cu siguranţă că are o conştiinţă lucidă a regretului). Vă las totusi să descoperiţi singuri deznodământul povestirii pe care vă garantez că nu l-am anticipat deloc în aceste rânduri.

 VIATA DE ARUNCAT Bogdan O. Popescu – Editura Polirom, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *