Sarbatoarea continua

Nu ştiu alţii cum sunt, dar de vreo trei patru ani încoace, cum vine vara,  cum pun mâna pe un roman de Hemingway (şi, slavă Domnului, că am din ce alege, la Editura Polirom au apărut mai bine de 8 volume) ca să degust din plin o recoltă de senzaţii şi impresii intense (asigurată  întotdeauna  din belşug, indiferent de vremea de afară). Reuşita pe care am regăsit-o în toate scrierile lui Hemingway pe care le-am citit până acum (şi recunosc că am făcut-o într-o ordine destul de anapoda: primul volum pe care l-am citit a fost ultimul roman neterminat: Grădina Raiului, abia apoi Adio Arme, Dealurile Verzi ale Africii… nici până azi Bătrânul şi marea) este aceea de a întreţine un echilibru de lectură aparte: a oferi, pe de o parte,  în scrierile sale, acces la universuri dramatice sau boeme,  pentru a te face părtaş la situaţii şi personaje memorabile pe care le căutăm în ficţiune; pe de altă parte Hemingway reuseste sa  lubrifieze contactul abrupt cu ceea ce se poate dovedi o lume  prea exotică cititorului, printr-o mulţime de experienţe mărunte şi cotidiene (de la prânzurile copioase de pe Riviera franceză şi până la uscatul ciorapilor în savanele africane) care dau o vitalitate uşor recognoscibilă oricărui tablou. În vara aceasta am ales Sărbătoarea continuă, colecţia de amintiri publicată postum,  din perioada petrecută de Hemingway în Parisul interbelic (cât e ficţiune şi cât e adevăr, rămâne la latitudinea cititorului să decidă – este de altfel şi invitaţia pe care o lansează autorul în debutul volumului).

Poveştile lui Hemingway sunt din vremea când marele scriitor de mai târziu era, aşa cum surprinde fraza celebră care încheie volumul: „foarte sărac şi totuşi foarte fericit” (probabil ca mulţi colegi de breaslă de-ai săi). Paradoxul este însă numai aparent, căci lipsurile materiale ale perioadei interbelice de la Paris, erau compensate de o atmosferă culturală inubliabilă şi de o activitate literară promiţătoare (chiar dacă doar pe jumătate confirmată). Ce dacă nu ai baie în casa în care locuieşti sau dacă eşti nevoit să întinzi o cafe-creme mai bine de o jumătate de zi, prin vreun local din cartier, jinduind la un dejun rafinat? Ce dacă trebuie să pariezi din când în când la cursele de cai, ca să nu te îngrijoreze prea mult ziua de mâine? Toate acestea sunt sacrificii mici de plătit şi chiar benefice pe alocuri – aşa cum sugerează unul din capitolele cărţii, foamea e o bună formă de disciplină, ascute spiritul de observaţie şi poate fi îndoită şi prin procesul creaţiei – cititorii să nu se mai mire că personajele lui Hemingway sunt mai tot timpul înfometate şi pofticioase – cam aşa era autorul atunci când le-a plăsmuit. Toate neajunsurile sunt de fapt mici, atâta timp cât reuşeşti să scrii câteva pagini pe zi (şi să fii suficient de grijuliu să te opreşti când ştii ce o să urmeze, ca să fii sigur că poţi continua şi ziua următoare), mai ales când poţi oricând să treci pe la librăria-bibliotecă a Syilviei Beach, să îi citeşti pe clasicii ruşi pe gratis (ca să auzi după aceea de la colegii de breaslă că Dostoievski era „un căcat de om, care se pricepea însă foarte bine la căcaţi şi la sfinţi„) şi mai ales când poţi oricând să te întâlneşti cu cei care aveau să devină (deşi erau chiar şi la vremea lor) personalităţi culturale marcante ale primei jumătăţi de secol. Dar întâlnirile la care te face martor Hemingway, cu nume precum Joyce, Fitzgerald, Ezra Pound sau Gertrude Stein nu te fac să tremuri de emoţie ca în sala de conferinţe, ci mai degrabă sa te relaxezi în fotoliul domestic şi să savurezi spectacolul. Căci Hemingway utilizează în volumul de faţă poate mai mult decât în alte scrieri, acel lubrifiant al familiarităţii, îi dezvăluie pe toţi aceşti mari artişti în umanitatea lor deplină. O descoperim pe Gerturde Stein parafrazând mecanici auto, prin acea etichetă a „generaţiei pierdute” care avea să devină celebră, îl descoperim pe Ezra Pound încercând să înveţe să boxeze şi adunând bani de la colegii de breaslă, într-o tentativă generoasă de a-l scăpa pe T.S.Eliot de a mai lucra ca angajat la bancă şi nu în ultimul rând îl descoperim pe Scott Fitzgerald puţin cam ipohondru (scena când Hemingway îi ia temperatura cu un termometru de cameră este delicioasă!) şi corupt la beţii interminabile de nevasta lui, Zelda. Mai sunt însă şi alte întâmplări şi cu alţi artişti pe care Hemingway îi întâlneşte în cele mai (ne)obişnuite situaţii pe care le veţi descoperi cu plăcere.

Deşi povestitorul locuieşte într-un autentic paradis artistic, într-o lume mustind de talente şi schimbări culturale profunde, într-o perioadă şi într-un spaţiu de-a dreptul incandescente,  nu se simte nimic inflamat, nimic manifest în scriitura lui Hemingway… ea are doar un ton nostalgic evocator  prin excelenţă, un ton care, departe de a te imbranci, te face să pătrunzi lent şi relaxat,  in cotloane pierdute in timp,  reuşind să îţi stârnească un dor paradoxal pentru o lume pe care nu ai apucat să o vezi de fapt niciodată până acum.

În perioada interbelică adevăratul tărâm al făgăduinţei, aşa cum transpare din scriitura lui Hemingway pare să fie nu cel american, ci mai degrabă cel francez: Parisul tuturor posbilităţilor, Parisul care nu se sfârşeşte niciodată.

Vă recomand cu căldură în această vară volumul lui Hemingway – el este ca o vacanţă mult aşteptată şi îndelung planificată: ştii sigur că vei trăi momente memorabile şi cu toate acestea, te aşteaptă încă foarte multe surprize.

SARBATOAREA CONTINUA – Ernest Hemingway – Editura Polirom, 2008

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.