Când vine vorba de filosofi , o credinta pare să fie raspandita, dat fiind faptul că mi-a fost confirmat cu mai multe ocazii, mai în glumă sau mai în serios nu doar de simţul comun, ci mai ales de specialişti, adică de unii psihologi şi psihiatri: dincolo (sau departe) de faptul de a întruchipa imaginea înţelepciunii, filosofii în epoca contemporană par să fie mai degrabă nişte oameni incomozi, cel mai adesea agasanţi prin tendinţa lor de a despica mereu firul în patru, obositori şi nu în ultimul rând, depresivi. Dar dacă în ceea ce priveşte prima caracteristică menţionată, aceasta pare să fie îndreptăţită istoric începând chiar cu Socrate (poate chiar prototipul omului incomod), faptul de a fi depresiv e mai degrabă o completare adăugată de vremurile recente (în fond, depresia, ca şi psihiatria sunt invenţiile ultimilor două secole) – chestiune care se dovedeşte oricum surprinzătoare dacă ne gândim la ambiţiile înalte arborate inca de gânditorii antici – acelea de a atinge acea stare de seninătate sufletească, de a învăţa să te pregăteşti pentru moarte, de a înţelege lumea.
Exerciţiul acesta, al înţelegerii lumii şi al locului pe care îl ocupă omul în ea pare să fie tot mai greu de dus la bun sfârşit, mai ales în lumea contemporană, o lume centrată pe acţiune şi pe rezultate. Ca să ajungi să te autocunoşti şi să te reinventezi în lumea contemporană, să nu te laşi purtat doar de fluxul aspiraţiilor sădite de influenţele externe, ai nevoie să dezvolţi o nouă perspectivă asupra lumii. Iar această perspectivă, dacă nu vine printr-o revelaţie miraculoasă (şi ce mult le place autointitulaţilor lideri spirituali, unul mai dubios ca altul, să îţi servească tot felul de reţete pentru a atinge astfel de experienţe), atunci nu poate veni decât dintr-o cugetare îndelungată şi nu lipsită de eforturi. Iar asta presupune adesea să iei o pauză, să te decupezi din inerţia existenţială a activităţilor cu care eşti familiar şi care te învinge adesea prin puterea obişnuinţei şi să îţi reexaminezi valorile şi aspiraţiile, adică să devii puţin filosof (sau depresiv, ar spune unii), să renunţi la acţiune în favoarea contemplaţiei. Este ceea ce face protagonista romanului Joannei Kavenna, Rosa. E cam târziu să faci asta când ai pe la vreo 35 de ani? După decesul mamei ei, protagonista romanului Derivă, trăieşte o microapocalipsă domestică: renunţă de bunăvoie la slujba de jurnalist (chiar şi când şeful ei încearcă să o facă să se răzgândească), pune punct relaţiei longevive pe care o avea cu Liam (care refuză să o ia în căsătorie – el e un perfecţionist tipicar, iar ea o insensibilă agresivă) şi trece la întocmirea unui proiect de reinventare de sine prezentat în forma unor liste interminabile de lucruri pe care şi le propune în fiecare zi.
Pe cât de optimist şi de salutar pare acest demers al Rosei, lucrurile sunt pe cale să ia o întorsătură tot mai defavorabilă: datoria la bancă începe să crească, Rosa nu mai e în stare să-şi găsească o slujbă (prea puţini dintre angajatori sunt sensibili la difrenţa dintre : „am nevoie de o slujbă” şi „mi-ar plăcea o slujbă”), Liam urmează să se însoare chiar cu cea mai bună prietenă a Rosei, aproape nici una din ambiţioasele propuneri (să amintim doar lectura celor mai importanţi filosofi şi scriitori europeni într-o singură zi) de pe listele protagonisteii nu se actualizează, iar apropiaţii Rosei par tot mai puţini dispuşi să îi tolereze (darămite să îi împărtăşească) călătoria existenţială târzie. Pentru cei din jur şi chiar pentru propriul ei tată, Rosa pare o fiinţă capricioasă, leneşă şi, bineînţeles depresivă (cu probleme de adaptare şi cu dispoziţii victimizante). În fapt, Rosa, chiar dacă evidenţiază caracteristici bipolare: trece de la senzaţia că a clarificat totul, că a luat hotărârile decisive, la senzaţii de neputinţă profunde, are însă suficientă luciditate, îşi realizează deriva în care singură s-a proiectat când a ales să îşi schimbe viaţa şi, chiar dacă uneori se vede depăşită de situaţie, nu pare să aibă de gând să abandoneze direcţia de transformare aleasă… poate doar să o recalibreze, cu pretenţii şi atitudini ceva mai temperate.
Joanna Kavenna scrie inteligent, cu aplecare analitică, cu ironie şi umor fin care fac din romanul Derivă cu mult mai mult decât un chick-lit. Romanul e convingător şi interesant tocmai prin dramatismul redus la minim: nu se produc răsturnări spectaculoase de situaţie sau de optică, nu se ajunge de fapt la vreo concluzie clară, întreaga călătorie a Rosei îţi lasă la final un gust amărui şi confuz, cam ca în viaţă. Iată un roman care surprinde, fără artificii şi tertipuri convenţionale, consecinţele deciziei curajoase de reinventare de sine în lumea contemporană, un roman care îţi dezvăluie că, indifierent ce vârstă ai avea, te poţi simţi oricând ca un „schior începător care zboară pe pârtia vieţii în jos, fără nici un simţ al direcţiei” – iar simplu fapt de a porni acest zbor stângaci pare să fie o experienţă mai importantă decât destinaţia şi căzăturile de pe parcurs.
DERIVA – Joanna Kavenna – Editura Leda (Grupul Editorial Corint), 2009
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
