Shutter Island

22/08/2011

Una din ipotezele celebre introduse de Rene Descartes, pe care filosoful francez o foloseşte pe parcursul îndoielii sale metodice, este aceea a demonului înşelător: dacă putem fi siguri că existăm (simpla îndoială reprezinta un semn al gândirii şi apoi al existenţei), nu putem fi siguri că ceea ce percepem a fi corpul nostru, mediul înconjurător sunt într-adevăr ceea ce par (să ne amintim de seria Matrix care explorează această posibilitate). Sugestia lui Descartes este aceea că ar putea exista un demon atotputernic care vrea să ne înşele, astfel încât tot ceea ce percepem să fie de fapt iluzii şi fantasme. Descartes reuşeşte să depăşească acest impas (altfel, singura cunoştinţă clară şi distinctă ar fi rămas faptul că existăm), printr-un adaos optimist: dacă există o fiinţă atotputernică, atunci aceasta este Dumnezeu, iar Dumnezeu pentru că este milostiv şi bun, nu ar permite înşelarea omului. Garantul cunoaşterii în epistemologia carteziană este aşadar Dumnezeu.

Volumul lui Denis Lehane se construieşte în perimetrul unei ipoteze şi mai economice: să renunţăm la ideea că există un garant divin pentru felul în care percepem lumea. Nu avem nevoie nici măcar de un demon înşelător pentru a deschide porţile iadului neîncrederii. Avem nevoie doar de o mână de oameni cu perspective diferite asupra lumii. În acest moment graniţa dintre iluzie şi realitate, dintre nebunie şi normalitate devine statistică. Fără acces la mintea celuilalt, fără o sursă cu autoritate privilegiată, singurul arbitru al jocului de interpretare a realităţii devine consensul majorităţii. Un personaj al romanului surprinde concis acest lucru: “dacă nu eşti nebun dar ceilalţi dau tuturor asigurări că eşti, atunci toate protestele tale nu vor face decât să confirme ce au spus ei”.

Acţiunea romanului lui Dennis Lehane se petrece în anii 50 şi probabil nu întâmplător. Suntem în vremurile în care psihiatria devenea un instrument al abuzurilor politice (şi era uşor atâta timp cât internarea într-un azil era condiţionată de un consens al unor grupuri de (pseudo)specialişti controlaţi), în vremurile în care chiar şi psihanaliza (care atingea cote tot mai populare) suferea de aceeaşi problemă a imposibilităţii de opoziţie: orice protest sau punere în discuţie a autorităţii psihanalistului conducea la o subminare a credibilităţii şi raţionalităţii acelui protest –împotrivirea sau manifestarea neîncrederii din partea pacientului era catalogată drept fază de negare sau mecanism de apărare. În asemenea vremuri, şeriful Teddy  Daniels împreună cu partenerul său Chuck Aule ajung pe insula Shutter, pentru a desfăşura o investigaţie într-un spital de boli psihiatrice de unde se presupune că a evadat o pacientă periculoasă: Rachel Solando. Însă detaliile anchetei nu par să se potrivească: e greu de crezut că o femeie s-a evaporat din celula în care era închisă, a trecut de patru puncte de control, a escaladat un gard de trei metri şi a înotat împotriva curentului un număr impresionant de kilometri. Pe de altă parte, doctorul Cawley, medicul şef pare să aibă reţineri serioase în a pune la dispoziţie şerifilor toate dosarele şi instrumentele necesare investigaţiei. De asemenea, pe insulă circulă zvonuri legate de experimente cu halucinogene şi medicamente făcute direct pe pacienţi, iar Teddy Daniels pare să fie motivat în cercetările sale nu doar de interesul profesional, ci şi de o dorinţă de răzbunare personală. Romanul lui Lehane te conduce la început spre impresia că ai de a face cu o conspiraţie guvernamentală pe cale să fie demascată de un funcţionar incoruptibil. Pe măsură ce dai paginile lucrurile încep să devină mai tulburi, până la explozia neaşteptată dinspre finalul cărţii: percepţia asupra realităţilor din roman ajung să se distorsioneze – nu mai ştii cine reprezintă aparenţele şi cine adevărul, atunci când şi credibilitatea lui Daniels începe să se prăbuşească. Pe de o parte există câteva indicii solide că spitalul de boli mintale pare să ascundă ceva, există biografia şi motivaţiile lui Daniels care întăresc suspiciunile de conspiraţie. Pe de altă parte, Daniels ajunge să devină un personaj în care nu poţi avea încredere iar atitudinea personalului din azilul psihiatric faţă de el devine justificată, atâta timp cât una din strategiile (periculoase) ale acestora este aceea de a participa la psihoza pacienţilor.

Reuşita thirllerului poliţist (nu am văzut încă filmul, dar subiectul are oricum potenţial, mă hazardez să afirm că, chiar şi dacă nu ar fi fost regizat de Martin Scorsese tot ar fi ieşit cât se poate de provocator) este aceea că îţi răpeşte ceea ce filosoful Thomas Nagel numea perspectiva de nicăieri, acea perspectivă divină, globală, a observatorului omniscient care, independent de perspectivele subiective ale fiecaruia,  ştie de fapt cum stau lucrurile (are un acces garantat si privilegiat asupra lor). În romanul lui Lehane, nu ştii cum stau lucrurile, ştii doar ceea ce susţin anumite personaje (şi asta se întâmplă până la ultimul rând al cărţii – nu vine nici o rezolvare a la Hercule Poirot) şi eşti provocat să alegi perspectiva care ţi se pare mai convingătoare – o chestiune al naibii de dificilă, aşa cum veţi vedea. Lehane ne aminteşte, în romanul său că cel mai bun motor al suspansului şi cel mai înfricoşător inamic este chiar mintea noastră cea de toate zilele.

SHUTTER ISLAND – Dennis Lehane – Editura Paralela 45, 2009

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *