Omul care isi confunda sotia cu o palarie

12/10/2011

Să fi fost prin anul I de facultate (Facultatea de Filosofie), când, la  vreo două sau trei seminarii, una din proaspetele mele colege de atunci  nu contenea sa aducă în discuţie, cu mult entuziasm, cu multă naturaleţe o carte care se numea Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie. Prima oară când a făcut aluzie la acest volum, mi s-a părut ceva bizar, aproape că nici n-am ascultat-o pe colega mai departe, fiind mult prea paralizat de titlu, căutând să înţeleg la ce anume s-ar putea referi această metaforă (căci nici prin cap nu îmi trecea că nu ar fi vorba de vreo metaforă). A doua oară cand colega mea a invocat un caz (căci da, era vorba de o colecţie de cazuri) din această carte am ridicat şi mai tare din sprâncene: aflam că e vorba de un volum scris de un medic, fapt care, departe de a lămuri părea să încurce şi mai tare lucrurile. A treia oară când am auzit numele cărţii în timpul unui seminar eram deja iritat: ce o fi cu această carte, atât de important, atât de fertil încât putea fi adusă în discuţie, fie că vorbeam de epistemologie sau de propedeutică filosofică? Aveam să aflu apoi că titlul, departe de a fi construit ca o metaforă descria ad literam o situaţie extrem de bizară: părea să existe un om care chiar îşi confunda soţia cu o pălărie – adică un om care nu pregeta să  îşi  apuce soţia şi să încerce să o ridice pe cap.

Mai târziu, plimbându-mă prin librăriile bucureştene, am dat întâmplător chiar peste cartea cu titlul paralizant: da, era vorba de Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie semnată de Oliver Sacks. A fost un moment cu o triplă importanţă pentru mine. A fost momentul în care am aflat  despre Oliver Sacks – neurologul care reuşise să aducă la viaţă pacienţi catatonici postencefalitici, cu ajutorul acelui medicament L-Dopa –  o reuşită (temporară, ce e drept)  care fusese evocată atât de impresionant în ecranizarea  Awakenings, cu Robin Williams (în rolul doctorului) şi Robert de Niro (în rolul unuia dintre pacienţi – o interpretare cu adevărat de neuitat). Tot atunci, în librărie, aveam să descopăr o nouă colecţie a  Editurii Humanitas, pe care am urmărit-o de atunci cu interes, Paşi peste graniţă, care vine să popularizeze provocările ştiinţifice, politice contemporane, fără precedent în istorie. Şi tot atunci, răsfoind paginile cărţii, aveam să dezvolt un interes puternic faţă de felul în care funcţionează mintea umană şi de felul în care ne construim identitatea. Bineînţeles că după lectura cărţii aveam să înţeleg de ce colega mea insista, chiar şi în al treilea an de facultate să aducă încă în discuţiile legate de cunoaştere, de relaţia minte-corp cazuri din cartea lui Sacks. Căci cazurile pe care le prezintă Sacks, într-o manieră narativă, cât se poate de accesibilă (din care nu lipsesc nici împărtăşirea sentimentelor medicului în raport cu situaţiile excepţionale cu care se confruntă), sunt cât se poate de bizare şi de provocatoare –  te pun într-adevăr pe gânduri mai ales în privinţa acelor aptitudini şi dimensiuni ale experienţelor noastre de zi cu zi pe care le tratăm drept de la sine înţelese, fără de care de fapt cu greu ne-am putea imagina o viaţă obişnuită.

După propriile sale mărturisiri, Sacks se declară preocupat de ceea ce el numeşte neurologia identităţii: bazele neurale ale sinelui, iar această preocupare îl conduce într-o călătorie pe meleaguri cu adevărat greu de închipuit, atâta timp cât acolo relaţia pacienţilor cu propriul corp, cu propria minte, cu propria biografie – adică exact certitudinile pe care se fundează anamneza şi observaţia medicală sunt pur şi simplu dinamitate. Cazurile bizare pe care le prezintă Sacks sunt grupate în patru mari capitole, fiecare individualizându-se drept o categorie caracteristică de patologii în neurologie: prima dintre ele este cea a pierderilor (categoria de altfel preferată de neurologi – care îşi construiesc cele mai frecvente tablouri clinice tocmai pe marginea indicatorilor de lipsă de funcţie) – însă deficienţele explorate de Sacks nu sunt din cele obişnuite – vorbim de cazul Dr. P, omul care îşi confunda soţia cu o pălărie (şi veţi înţelege cum vine asta şi de ce), un om care şi-a pierdut de fapt simţul concretului, rămânând pierdut într-o lume de abstracţiuni, un om care analizează de fapt lumea exact ca o maşină (care doar selectează, clasifică şi potriveşte indicii). Sacks pune de fapt în vedere prin acest caz faptul că, contrar credinţelor răspândite felul în care creierul interacţionează cu mediul, felul în care ne raportăm şi recunoaştem obiectele din jur nu are la bază doar procese de abstractizare şi clasificare, ci şi chiar o modalitate personală şi senzorială (pe care Dr. P o pierduse). Un alt caz interesant este cel al marinarului rătăcit, Jimmi – un om inteligent cu capacităţi intelectuale şi perceptive intacte, blocat însă, din punct de vedere al memoriei, în anul 1945 – aşadar un om captiv în timp, un om pentru care nu există ziua de ieri sau ziua de mâine. Remarcabil este şi cazul doamnei fără trup, o femeie care şi-a pierdut propriocepţiunea, (similar cu cel al pacientului care nu-şi recunoaşte propriul picior) şi care trăieşte inimaginabila senzaţie că nu mai are trup. A doua categorie de cazuri examinată de Sacks este cea a exceselor, în care sunt analizate manifestarea excesivă a funcţiilor neurologice la anumiţi pacienţi în diverse sindroame (Tourette, Korsakoff). Mai pe româneşte, imaginaţi-vă oameni care, datorită unui supracantităţi de excitanţi în creier, îşi trăiesc viaţa dominaţi de ticuri incontrolabile – sau imaginaţi-vă oameni care nu reuşesc nici măcar să-şi păstreze identitatea, sentimentul sinelui, fiind forţaţi de propriile minţi să absoarbă şi să imite comportamentele şi figurile celorlalţi. Imaginaţi-vă, de asemenea, un om care îşi construieşte în fiecare zi altă biografie şi care, surprins într-o prăpastie a amneziei, compensează reflex golurile de memorie cu poveşti imaginare. A treia categorie de cazuri prezentată de Sacks este aceea a halucinaţiilor experienţiale: persoane capabile să audă muzică în mintea lor (aceste cazuri sunt explorate în detalii mai profunde în ultima carte publicată la Editura Humanitas, semnată Oliver Sacks: Muzicofilia) sau chiar pacienţii catatonici trataţi cu L-Dopa, care îşi reiau obiceiuri şi comportamente demult uitate şi pierdute. Ultima categorie de cazuri este cea a lumii celor săraci cu duhul- adică a celor suferinzi de retard mental, autism şi care par să prezinte un alt fel de raportare la lume (destul de viabil) decât cel conceptual: fie că vorbim de însuşirea unui ansamblu de sarcini cu ajutorul muzicii (fără nici o schemă raţională asociată!), fie că vorbim de cei care trăiesc în lumea numerelor sau de cei care privesc lumea prin forme particulare, toate aceste cazuri ilustrează convingător faptul că lumea celor pe care îi numim nenorociţi şi strâmtoraţi într-o lume întunecată par să evidenţieze o manieră cu adevărat spectaculoasă şi incredibilă de a percepe lumea.

Privind retrospectiv, fără să cad în patetisme, pot spune însă cu sinceritate faptul că lectura cărţii lui Sacks s-a dovedit a fi o primă şi durabilă influenţă pentru deciziile mele de mai târziu:  m-a orientat în primul rând (alături de alte cursuri pe care le-am parcurs la facultate) în alegerea temei de licenţă (legată de problema identităţii personale) iar mai târziu ecoul acestei lecturi s-a simţit inclusiv în decizia pe care am luat-o de a studia medicina. Poate că asupra majorităţii cititorilor evident volumul lui Sacks nu va avea un asemenea impact schimbător de viaţă şi, cu toate acestea, noutatea şi ciudăţenia cazurilor lui Sacks vă vor stârni măcar câteva curiozităţi punctuale şi poate chiar un sentiment de admiraţie  faţa de varietatea fenomenala, adaptabilitatea şi complexitatea pe care o dovedeste creierului uman.

Mă bucur nespus pentru această reeditare mult aşteptată!

OMUL CARE ISI CONFUNDA SOTIA CU O PALARIE – Oliver Sacks – Editura Humanitas, 2011 (Editia a 2-a)

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *