Moartea unui dansator de tango

26/10/2011

Recunosc că m-am apropiat cu rezervă de romanul lui Stelian Tănase. Nu doar pentru că era semnat de un autor prolific,  cu un background solid şi intimidant în spate, cu o scriitură îngrijită şi sofisticată la înălţimea căreia aveam îndoieli că mă pot ridica, ci mai ales pentru că, aşa cum se sugera pe coperta a IV-a a cărţii aveam de a face cu un veritabil bestseller (bestseller cu premeditare, construit apelând la ingredientele de gen). Mi se părea greu de crezut ca un tip atât de cerebral, de melancolic (precum singur se autocaracteriza Stelian Tănase), semnatar de cărţi pentru care se documentează intens şi riguros (doar pentru un singur capitol din Clienţii lui Tanti Varvara, Stelian Tănase declarase în emisiunea Eugeniei Vodă că a citit întreg dosarul Pătrăşcanu, care cuprindea pe undeva pe la 80 000 de pagini) să livreze un roman provocator, cu suspans, acţiune şi personaje memorabil de pitoreşti.

„Moartea unui dansator de tango” ne poartă prin epoca incandescentă de la finalul perioadei interbelice, anii celui De-al Doilea Război Mondial şi anii instalării Armatei Roşii în România. Nu vă pregătiţi însă să intraţi într-o dispoziţie prea meditativă, analitică, grav evocatoare, pentru că urmează să-l cunoaşteţi pe protagonistul romanului, Gogu Vrabete (doar muzicalitatea numelui îţi stârneşte deja zâmbete), talentatul dansator de tango, încălţat în pantofi cu scârţ (cu placheuri extra!), cu cravată bestială şi cu al său inconfundabil costum cu dunguliţe, care moare, metaforic ce e drept, încă de la primele pagini ale romanului. Gogu îşi duce viaţa în mahalaua bucureşteană de la finalul anilor 30 şi se descurcă promiţător pe scenă, asta până la intrarea României în război. Fire descurcăreaţă şi independentă, Gogu scapă de tranşee, prin operaţia la picior pe care acceptă să o sufere, operaţie care îl va îndepărta definitiv de cariera mult visată de dansator (de unde şi moartea – prima, dar nu şi ultima! – a dansatorului de tango). În vremurile grele de război, când lumea suferă de seriozitate, fanatism şi moare pentru ideologii, lui Gogu şi găştii lui de prieteni dubioşi, Nazarie, Cairo nu le rămâne decât să supravieţuiască. În fond, chiar dacă „Europa se prăbuşea, tot era de trăit”. Viaţa în mahala continuă aşadar, cu propriile drame şi colcăiala ei pestriţă care oglindesc amuzant marile evenimente ale vremurilor. Iată cum, în timp ce Churchill îşi ţine celebrele discursuri mobilizatoare, Gogu îşi pregăteşte afacerile cu domnişoare şi contrabandă, iată cum în timp ce Conducătorul atacă Rusia, Gogu are poluţii nocturne când visează la un fund de damă mai acătării, iată cum în timp ce Aliaţii debarcă în Sicilia, Gogu de abia iese de la bulău şi iată cum, în timpul expoziei atomice de la Hiroshima, Gogu caută cu disperare un pisoar.

Desigur, viaţa nu e uşoară pentru fostul nostru dansator de tango: pe cât de bănoase sunt afacerile în care intră pe atât de şubrede şi periculoase. Unde mai pui că Aliaţii se ţin de bombardamente prin Bucureşti (iar Gogu găseşte şi în asta o oportunitate de afacere – se ocupă de procurat cadavre pentru înmormântări!) iar Armata Roşie ajunge pe teritoriul românesc cu aer eliberator, pregătind vremurile în care „totul se dă pe cartelă, doar frica se dă la liber”. Protagonistul nu pare să fie îngrijorat – reinventarea permanentă a destinului pare să fie lege în mahala (în fond „soarta nu-i mai schimbătoare decât curva asta de istorie”) iar bucureştenii oricum „nu sunt obişnuiţi cu nenorocirile: le pasează sau le dau cu tifla”. Aşa că Gogu şi prietenii săi nu ezită să se apuce de colaborare cu ruşii, intră în tot felul de afaceri una mai dubioasă ca alta, până când noile eminenţe cenuşii ale României (cu şapcă roşie pe cap) vor decide că trupa de găinari din mahala reprezinta un element duşmănos, periculos care trebuie eliminat. Se lasă cu înscenări, cu aresturi, cu crime (mai mult sau mai puţin pasionale) şi cu tentative de evadare. Iar surprizele nu vă vor părăsi până la ultima pagină, atunci când veţi afla de fapt ce stofă adevărată poartă, pe sub costum, Gogu Vrabete.

Mahalaua bucureşteană proiectată de Stelian Tănase este fără îndoială convingătoare (nu doar prin fotografiile descriptive fidele, cât prin limbajul prin care autorul alege să îi dea glas), la fel de memorabilă ca Groapa lui Eugen Barbu iar protagonistul este un fel de Gore Pirgu cu acelaşi şarm şi trecere prin localuri, lipsit însă de manierismele crailor de curte veche.

Reuşita lui Stelian Tănase este fără îndoială de mare clasă: după ce a urmărit, în atâtea opere de ficţiune, nonficţiune şi documentare, urgia produsă de anii instalării comunismului în România, cunoscutul autor a încercat de această dată (şi a reuşit), să renunţe la aerul grav şi să topească tragedia naţională a coborârii în infern, într-o comedie alertă despre supravieţuitorii cu orice preţ (oportuniştii simpatici, pe care n-ai cum să nu îi îndrăgeşti), mai toţi intrând în dansul prin care niciodată nu se face curte, ci doar se exersează răfuieli personale: tangoul cu istoria.

MOARTEA UNUI DANSATOR DE TANGO – Stelian Tanase – Editura Trei, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *