Ochi holbati si par valvoi

23/11/2011

Ce-aţi zice dacă aţi auzi de un oarecare domn, John Hunter care a depus eforturi intense mai bine de câteva săptămâni ca să… se infecteze cu gonoree şi sifilis? Sau ce aţi spune despre un alt domn Barlow care, după o dietă longevivă cu  viermi intestinali înghiţiţi  de la cunoscuţi era să dea o petrecere când a văzut că în sfârşit elimină ouă la toaletă, ca semn al infectării? Sau ce părere aţi avea despre domnul Pettenkofer care, pentru a demonstra opiniile greşite ale unui rival de-al său în ceea ce priveşte transmiterea holerei, a băut multă apă infectată cu letalul vibrion? Aţi spune că aveţi de-a face cu nişte curiozităţi cel puţin sinucigaşe, care ar merita măcar un Darwin Award (premiile acordate celor care contribuie la îmbunătăţirea genomului uman, prin autoeliminarea lor din rândurile speciei) pentru efort. Surprinzător sau nu, numele enumerate mai sus aparţin unor oameni de ştiinţă ai secolelor trecute, adică unor figuri cât de cât luminate în vremuri în care educaţia înaltă nu o primeau decât câţiva privilegiaţi. Ce  diferenţiază totuşi aceste brave personaje care şi-au depăşit instinctul de conservare prin metode raţionale de toţi acei nefericiţi care au încercat, la rândul lor să-şi satisfacă unele curiozităţi vitale sau fatale prin metode mai puţin inspirate (cum ar fi aceea de a verifica cu bricheta plenitudinea unei cisterne cu benzină)? Scopul, desigur: Hunter, Barlow, Pettenkofer şi mulţi alţii au căutat-o cu lumânarea mânaţi de dorinţa de a aduce contribuţii notabile la progresul ştiinţific – problema era că cercetările lor se desfăşurau în medicină, un domeniu în care se ducea lipsă acută de material de studiu experimental şi de tehnologie de cercetare sigură. Astfel că, aşa cum dezvăluie volumul profesorului Trevor Norton, în numele interesului ştiinţific, mulţi practicieni au luat decizia eroică de a studia efectele bolilor pe propria piele, pariind ca la jocurile de noroc, pe un tratament a cărui eficacitate putea să se dovedească salvatoare sau nu.

Anatomia şi mai ales chirurgia au avut parte de un progres tare dificil şi asta pentru că, pe de o parte, practicienii duceau lipsa de cadavre pe care să exerseze manevrele  (astfel că înflorise o adevărată industrie a profanatorilor de morminte eleganţi – care lăsau hainele în sicriul decedatului pentru a nu fi acuzaţi de furt de proprietate – da, simpla profanare de morminte nu era o infracţiune pe vremea aceea), pe de altă parte medicii nu reuşeau să oprească hemoragiile şi infecţiile postoperatorii, chiar dacă se întreceau în amputări de membre. Nici anestezia n-a evoluat mai uşor, deşi dacă stai să te gândeşti că, în secolul XVII se folosea încă ciocanul pe post de relaxant sau că în manualul chirurgilor existau prevederi în ceea ce priveşte legarea pacienţilor cu funie groasă de pat pe durata intervenţiei, totuşi salturile la rezultatele de astăzi au fost imense – poate tocmai datorită unor oameni ca Dewey Humphrey care a descoperit virtuţile  oxidului de azot sau a celor care au dat startul la cursa descoperirii celui mai eficace anestezic: o cursă în care  participanţi ca Morton, Guthrie, Prescott (descoperitorii eterului, cloroformului, curarei) şi  discipolii  lor au trecut prin multe stări de inconştienţă, prin multe extracţii dentare experimentale şi chiar prin decese neprevăzute. Epidemiologia, parazitologia şi virusologia au avut de asemenea martirii lor: în lupta cu malaria, David Clyde s-a lăsat înţepat de peste 3000 de ţânţari, în vreme ce Snow a fost aspru ridiculizat pentru sugestiile sale în ceea ce priveşte transmiterea holerei prin apa menajeră (aşa cum sugera un critic al vremii: nu putem trivializa o pedeapsă divină şi să o transformăm într-o chestiune de canalizare). Nici măcar după ce Koch şi colaboratorii săi au descris vibrionul acestei boli mortale şi au adus dovezi solide privind căile de transmitere, unii cercetători ca Pettenkofer au căutat să-i contrazică ingerând apă infectată. Mai recent, BarryMarshall a înghiţit bacteria Helicobacter pylori şi a suferit de pe urma unei afecţiuni gastrice tare supărătoare pentru a demonstra rolul acestui microorganism în declanşarea ulcerului (fie vorba între noi, parcă merită să treci prin niscaiva dureri abdominale, dacă tot primeşti un Premiu Nobel).

O istorie zbuciumată  (cu foarte mulţi zbuciumaţi de friguri, febre, erupţii autoinduse) pe care vă rămâne să o descoperiţi o au şi radiologia, cardiologia, hematologia sau ştiinţa nutriţiei. Nu lipsesc nici martirii cercetărilor legate de reacţia organismelor la diferenţele de presiune (la altitudini foarte mari sau, dimpotrivă, în abisurile oceanelor) sau a cercetărilor etologice (studiul comportamentului animal).

Volumul lui Trevor Norton propune o altfel de istorie a ştiinţei: o istorie care dezvăluie faţa anecdotică a progresului ştiinţific, a drumului greoi spre reuşită pe care l-a parcurs în special medicina, un drum din care n-au lipsit norocul, practicile pe care astăzi le-am cataloga drept barbare, o doză de inconştienţă şi în acelaşi timp un spirit de sacrificiu remaracabile,  în numele unor scopuri măreţe. Citind acest volum vom observa cum banalităţile de astăzi din practica medicală şi ştiinţifică au fost câştigate cu preţul  unor încercări neconvenţionale, exotice, deschizătoare de drumuri, tragice în unele cazuri, comice în altele, demne de celebrat însă, fără îndoială.

Un nou titlu din colecţia ACUM PENTRU VIITOR a Editurii Trei.

OCHI HOLBATI SI PĂR VÂLVOI – Trevor Norton – Editura Trei, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *