Ultimul rege al Scotiei

28/11/2011

Imediat după 1989, odată cu răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu, în România a izbucnit o adevărată campanie de demonizare a fostului dictator, chiar şi după dispariţia sa, în urma execuţiei sumare din acel decembrie însângerat.  O mare parte din presă, însetată de redescoperirea adevărului cenzurat decenii întregi, nu contenea să scoată la iveală, stângaci şi pătimaş, fragmente din biografia dictatorului ce fusesera rescrise şi recosmetizate de autorităţile comuniste timp de 30 de ani. De asemenea, se arătau cu degetul şi se descopereau averile nemăsurate strânse de cuplul dictatorial, se puneau in lumina fotografii şi se făceau documentare despre belşugul obscen în care obişnuiau conducătorii să petreacă, în vreme ce românii trăiau ponoasele privaţiunilor şi cenzurii. Când personaj profund ridicol (în primii ani după revoluţie se putea râde în voie despre ticurile verbale şi limbajul de lemn), când de-a dreptul monstruos, Nicolae Ceauşescu sau mai degrabă amintirea sa,  ajunsese, ţinând cont de moştenirea lăsată, să se identifice pentru o mare parte din populaţie, chiar şi după 1989, cu responsabilitatea pentru viaţa tot mai grea ce se prefigura în primii ani ai tranziţiei. Cu toate acestea, au existat chiar şi în acei ani şi mai târziu, o serie de personaje care au refuzat să se alăture furiei populare, să participe la vendetta simbolică îndreptată împotriva fostului dictator, oameni care, dimpotrivă, au căutat să îi ia apărarea sau cel puţin să echilibreze balanţa grelelor păcate care i se puneau în spate. În mod surprinzător sau nu, o parte din aceşti oameni au fost chiar membrii ai elitei comuniste, apropiaţi şi colaboratori ai lui Ceauşescu. Probabil consecvenţa cu care, bunăoară Ion Gheorghe Maurer sau Paul Niculescu Mizil şi-au exprimat respectul, dacă nu chiar admiraţia pentru cariera politică şi pentru  o parte din înfăptuirile fostului dictator erau de neînţeles pentru aproape toţi românii în acele vremuri care vedeau în Ceauşescu un tiran necioplit, epurat de orice calităţi. Asemenea opinii nu mai păreau a fi acoperite nici măcar de loialitatea pretinsă de regimul dictatorial care fusese doborât, asemenea opinii nu puteau fi suspectate decât de o monstuoasa… onestitate . Dar nu trebuie uitat niciun moment că aceşti oameni au avut acces la o altă dimensiune a dictatorului, inaccesibilă maselor,  poate chiar la intimitatea sa, au avut perspectiva privilegiată a martorului care a fost sedus (imputabil sau nu, rămâne de văzut) de spectacolul beţiei puterii desfăşurat la o scară absolută. Exact această perspectivă este surprinsă şi în romanul lui Giles Foden, ecranizat cu succes în 2008.

Ultimul rege al Scoţiei se constituie de fapt ca un jurnal al unui medic britanic, Nicholas Garrigan, care ajunge în teritoriile fierbinţi din Africa, mai precis în Uganda anilor 70. Desigur, europeanul plictisit de timpuriu ia contact cu un spaţiu al aventurierilor, în care junglele domină peisajul, în care căldura ţâşneşte ca un jet hidraulic, în care doar o treime din şoferi au carnet de conducere şi în care loviturile de stat par a fi ceva normal, „vin cu sezonul umed şi pleacă cu cel secetos”. Nicholas Garrigan se angajează într-o provincie ugandeză chiar când puterea este preluată de dictatorul Idi Amin. Printr-o întâmplare, protagonistul ajunge să-l trateze pe Amin, după un accident rutier, fapt care va contribui la promovarea sa ca medic personal al dictatorului. Cu o biografie incertă (plină de legende, ca a oricărui conducător total), Amin îi apare lui Garrigan impresionant de impunător, solid ca un taur, înspăimântător de hotărât şi de îndrăzneţ. Cu toate acestea, deşi de la depărtare arată ca un zeu grec, Amin este totuşi uman, o masă de carne măcinată de boli, de gaze, de vulnerabilităţi carora doar medicul său le ştie leacul. Pe măsură ce va trece timpul, Garrigan va fi martorul dezlănţuirii terorii în Uganda iar poziţia sa va deveni tot mai complicată. Pe măsură ce Amin va deveni tot mai delirant şi mai paranoic (el e convins că e în stare să salveze lumea,  să sprijine Banca Mondială, să-l ajute pe Richard Nixon să depăşească scandalul Watergate etc), iar europenii şi minorităţile se vor grăbi să părăsească Uganda, protagonistul decide totuşi să rămână, refuzând chiar să devină părtaş la un plan de asasinare a dictatorului. Acolo, în capitala Ugandei îl va prinde însă războiul declanşat împotriva Tanzaniei şi tot acolo îl va întâlni pe temutul Amin, într-o poziţie total lipsită de apărare. Interesant este faptul că nici protagonistul nu îşi înţelege foarte bine atitudinea vis-a-vis de cel pe care îl slujeşte. Pe de o parte se teme de dictator, îi recunoaşte pornirile smintite şi criminale, pe de altă parte pare să fie incapabil să i se opună, pare să fie cucerit de delirul torenţial pe care îl livrează prin atitudine şi discurs liderul ugandez şi, nu în cele din urmă, pare să păstreze un ataşament dincolo de datoria de medic, pentru un pacient ale cărui pârghii fizice le-a învăţat mult prea bine în timpul petrecut în Uganda.

Tocmai această ambiguitate a atitudinii protagonistului tulbură pretinsa limpezime a vinovăţiei sale (aceea de a fi asistat în cunoştinţă de cauză la crimele înfăptuite de Amin). De fapt, întreg romanul lui Giles Foden este un mijloc interesant, cel puţin pentru cititorul român, de a accede spre înţelegerea psihologiei martorului magnetizat de puterea dictatorului – o psihologie care a funcţionat şi la noi, o psihologie a cărei pătrundere este necesară pentru a înţelege atitudinea pe care au adoptat-o, după 1989, unele persoane cunoscute şi controversate, în raport cu Nicolae Ceauşescu.

ULTIMUL REGE AL SCOTIEI – Gilles Foden – Editura All, 2008

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *