Solar

30/11/2011

Cum arată supereorii de astăzi? Nu vă gândiţi la vreo ecranizare hollywoodiană cu tot felul de zburători şi justiţiari mascaţi. Supereroii zilelor noastre, aşa cum am mai vorbit, nu zboară şi nu îşi ascund identitatea în spatele unor oameni cu aparenţe obişnuite, ei chiar par să fie oameni de rând, cu haine ieftine, ochelari, paloare a feţei, uneori de-a dreptul antipatici şi greu de suportat. Şi chiar dacă nu e de aşteptat ca asemenea indivizi, ca Zuckerberg, Jobs sau Assange, să sară în ajutorul celor lipsiţi de apărare şi să prindă răufăcătorii care au dat spargere la o bancă (până la urmă asemenea acţiuni sunt demodate pentru standardele secolului nostru , atâta timp cât impactul lor este pur local), ei sunt capabili să facă ceva mai mult de atât. Supereorii de astăzi, din secolul progresului ştiinţific exponenţial şi al comunicării sunt acei oameni capabili să livreze idei care pot fi transformate în tehnologii sau mişcări sociale ce pot să schimbe felul în care gândim, trăim sau acţionăm. Aşadar, popularitatea eorilor moderni nu mai este condiţionată de forţa, agilitatea lor fizică şi isteţimea cu care îşi doboară adversarii, nici de dimensiunea lor morală exemplară, ci mai degrabă de proporţia şi profunzimea impactului pe care invenţiile sau acţiunile lor le au la nivel planetar. Acest fapt deschide însă o posibilitate interesantă: aceea a eroilor ticăloşi – oameni cu contribuţii deosebite pentru viitorul omenirii, care ies însă din tiparul unidimensional al alinierii la standardele profesionale dar şi morale perfecte la care te-ai aştepta, oameni capabili să schimbe milioane de vieţi şi să ofere o viaţă mai bună pentru generaţiile viitoare, care sunt însă cât se poate de lipsiţi de scrupule şi de exasperanţi în viaţa privată.

Ian McEwan propune, în ultimul său roman un salt în intimitatea unui asemenea personaj, un supererou al zilelor noastre, alunecat însă în falia ambiguităţii morale şi a eşecurilor personale. Michael Beard este un fizician de-a dreptul genial – pasionat de mic de ştiinţă, beneficiind de o educaţie de excepţie, la cele mai prestigioase universităţi, ajuns un profesor remarcabil, cu cursuri şi conferinţe pe toate continentele, activitatea sa a culminat cu mult râvnita câştigare a Premiului Nobel pentru descopeririea fuziunii Einstein-Beard (o formulă deschizătoare de noi posibilităţi tehnologice). Protagonistul conduce un centru de cercetare a mijloacelor ecologice de obţinere a energiei, deşi nu este un susţinător al isteriei legate de apocalipsa climatică şi pregăteşte proiecte care urmează să ofere sursa de electricitate a viitorului. Un ins desăvârşit pe plan profesional aşadar, un zeu al lumii ştiinţifice, acest Michael Beard. Cu toate acestea, protagonistul se dovedeşte a fi un soi de erou houellebecqian, îmbătrânit inevitabil şi nedrept de excitat, incapabil să reziste tentaţiilor feminine şi micilor plăceri ale vieţii, chiar dacă o asemenea rezistenţă ar părea pretinsă de vârsta înaintată (undeva pe la 60 de ani) pe care o are. Privit mai de aproape, Michael Beard este un individ chel, cu “volănaşe de grăsime” şi un “dos puhav”, un porc dezordonat (apartamentul său este un focar de infecţie iar eroului i se întâmplă să folosească felioare de slănină pe post de semne de carte), un lacom fără pereche (sendviciurile “dolofane ca nişte perniţe” sunt adesea mult mai interesante decât conferinţa susţinută de un vorbitor), incapabil de dăruire şi de loialitate. Michael Beard îşi încheie încă de la începutul romanului cea de-a şasea căsnicie (şi asta după ce soţia lui îl scoate din minţi înşelându-l o singură dată, fără să se supere pe cele 11 aventuri pe care le-a avut soţul) şi se simte  sătul de sine, o celebritate într-o lume izolată, supraspecializată, în care singurele emoţii şi lucruri mai interesante pot fi aflat doar în viaţa privată (dată oricum peste cap).

Starea lui depresivă, sfârşită este pe cale să ia o întorsătură promiţătoare atunci când, în urma unui concurs (ne)fericit de împrejurări, Beard intră în posesia unor teorii revoluţionare  pe care le dezvoltă până într-acolo încât e pe cale să uimească din nou lumea ştiinţifică, prin pregătirea primei centrale electrice perfect ecologice, bazată pe procesul pe cât de elegant, pe atât de greu de reprodus al fotosintezei. În acelaşi timp, Michael pare să fi depăşit criza domestică alături de Patrice, ultima sa soţie, găsind-o pe Melissa, cea care îl iubeşte, în ciuda aventurilor pe care Beard e obişnuit să le intretina. Destinul lui Beard nu va rezista prea mult pe noile culmi ale gloriei şi ale vieţii personale satisfăcătoare, atâta timp cât protagonistul a riscat în prea multe rânduri şi pe prea multe planuri. Evenimente importante din fostele căsnicii, dorinţele prezente ale Melissei dar şi ale amantelor de ocazie, răzbunările rivalilor amoroşi sau din tagma profesională vor pregăti o prăbuşire de proporţii, vor anunţa ruina definitivă a protagonistului… un protagonist capabil să salveze planeta de la autodistrugere căruia îi vine greu să se salveze pe sine… sau nu? Mai există salvare şi ce formă mai poate îmbrăca ea, în ceasul în care refluxul trecutului îşi cere tributul fără întârziere? Ultimul rând al romanului, ba chiar ultimul cuvânt vă va răspunde la această întrebare.

Romanul lui McEwan nu se parcurge la fel de uşor ca Durabila iubire, Amsterdam sau Pe plaja Chesil. Dialogurile sunt puţine, descrierile sunt abundente, ritmul e mult mai lent şi asta pentru că McEwan pare să ia cât se poate de în serios şi de riguros ideea de a scrie un roman perfect cufundat în contemporaneitate. McEwan nu se mulţumeşte să menţioneze în treacăt şi la modul general preocupările protagonistului, ci le explorează în detaliu (e remarcabil cât a putut să se documenteze şi să păstreze totuşi o accesibilitate a lecturii – pregătiţi-vă să luaţi contact cu Ecuaţia Dirac, turbine electrice şi teoria câmpurilor) şi asta pentru a construi portretele fidele şi nuanţate ale celor ce se declară preocupaţi de ecologism (atât artiştii, cât şi oamenii de ştiinţă). Desigur, cititorii răbdători vor fi răsplătiţi: nu lipsesc întorsăturile de situaţie, scenele de suspans, rare ce e drept dar dozate foarte atent  de McEwan, nu lipseşte umorul subtil şi satira prozatorului britanic care atinge o mulţime de teme (dificultatea dialogului în epoca postmodernă, datorită permanentei chestionări a fundamentelor şi asumpţiilor interogaţiilor,  felul în care presa ne întoarce viaţa cu susul în jos “ca un coş de hârtii“, raporturile de putere şi slugărnicia din mediile ştiinţifice, misticismul asociat mecanicii cuantice – această “groapă de gunoi a aspiraţiilor umane” etc), nu lipsesc descrierile uimitoare şi inedite cu care McEwan ne-a obişnuit (trecutul lui Beard era “ca o bucată râncedă , urât mirositoare de brânză emanându-şi duhoarea până în prezent“). Întreg romanul pare să se sprijine pe o structură de rezistenţă de o ironie enormă: Solar este populat aproape în exclusivitate de tot felul de ticăloşi şi oportunişti (de ranguri şi soiuri diferite) care se devorează între ei, luptând însă, în acelaşi timp, cu mult zel pentru salvarea planetei. Salvarea colectiva nu pare sa se confunde cu salvarea individuala  – obtinerea uneia nu garanteaza obtinerea celeilate – iata una din concluziile care se pot degaja din romanul lui McEwan, caci eroii din Solar par sa sufere de o tulburare de vedere contemporana aparte:  de data aceasta ei nu mai vad copacii, din cauza padurii…

SOLAR – Ian McEwan – Editura Polirom, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *