Amoc. Obsedatul

05/12/2011

Fără să fi citit celebrul roman (una dintre  puţinele lucrări de dimensiuni ample ale lui Stefan Zweig), Suflete zbuciumate (se află însă pe lista mea de lecturi pe care sper să le desăvârşesc) m-am apropiat cu mare interes însă de proza sa scurtă, pentru care scriitorul austriac a fost atât de cunoscut şi atât de popular. Cele două povestiri ale autorului clasicizat deja în liteartura ultimului secol sunt oricum lucrări de referinţă şi probabil că nu sunt cuprinse întâmplător în acelaşi volum, după cum veţi vedea.

Aşa cum am spus, anterior lecturii nu am fost deloc familiarizat nici cu problematica predilectă şi nici cu abordarea literară a lui Zweig. M-am lovit însă de o scriitură surprinzător de îngrijită, de minuţioasă şi de apăsată, pentru un scriitor contemporan cu Kafka şi cu revoluţiile literare de la debutul secolului XX. Aveam de a face cu un calofil într-o epocă care părea să renunţe la asemenea deziderate, cu un clasic ce a rămas cu încăpăţânare în urma timpurilor sale? Nu neapărat, căci aşa cum am remarcat, cu precădere în prima povestire, accentul nu părea să se pună atât pe plauzibilitatea şi credibilitatea întâmplărilor (deci nu pe o cheie realistă), cât mai degrabă pe psihologia protagoniştilor, pe felul în care evenimentele trăite (indiferent cât de incredibile ar fi fost acestea) reuşeau să producă o adevărată explozie vulcanică în sufletul personajelor.

Prima povestire, Amoc, se petrece în timpul unei călătorii cu vaporul, acolo unde naratorul, tulburat şi epuizat de preocupările petrecăreţe şi burgheze ale pasagerilor, îşi caută refugiul şi liniştea noaptea, pe punte. Aici însă întâlneşte un personaj enigmatic care pare să sufere de o fâstâceală cronică, de o aparentă incoerenţă a unui nebun sau a unui om beat. În cele din urmă misteriosul străin alege să îşi spună povestea, cea a unui doctor promiţător din Germania care ajunge în coloniile olandeze, în urma unei turnuri nefaste a carierei sale. Aici, în inima Orientului, în Malaezia, doctorul autoexilat trăieşte înstrăinarea la cel mai profund nivel, dorul de Europa, o stare de reverie constantă manifestată sub forma unei nostalgii furioase dar totuşi lipsită de putere. Pe acest fond al plictiselii, al izolării şi al sensibilităţii exacerbate, doctorul întâlneşte o frumoasă femeie, sigură pe ea, cu o voinţă de fier, “trufaşă ca un ofiţer englez” care îi pretinde cu superioritate, însă cât se poate de voalat, un avort contra unei sume de bani. Iritat de felul în care este abordat şi în acelaşi timp sedus iremediabil, doctorul o refuză doar pentru a se transforma, imediat după plecarea ei furtunoasă, într-un adevărat amoc… adică un personaj cuprins de o obsesie turbată (incomparabilă cu orice otrăvire alcoolică) capabilă să-l mobilizeze să plece în căutarea acelei femei, abandonându-şi casa, cariera şi mai ales… integritatea psihică – cu ce urmări vă rămâne să descoperiţi.

A doua povestire, Obsedatul are acelaşi cadru de desfăşurare a acţiunii ca şi precedenta: tot o călătorie cu vaporul în care naratorul întâlneşte un maestru de şah neînfrânt, un geniu fascinant prin caracterul său contradictoriu: un fiu de ţărani needucat şi sărac, străin de orice rafinament al lumii spiritului, capabil însă să răstoarne partide cu cei mai desăvârşiţi jucători ai lumii (fie ei filosofi sau matematicieni). Naratorul asistă la provocarea lansată de un magnat aflat pe vapor adresată trufaşului jucător de şah, de a accepta o partidă contra unor sume de bani şi deşi rezultatul este previzibil iar aroganţa maestrului complet necenzurată, lucrurile capătă o întorsătură spectaculoasă, când un pasager misterios îl imploră cu disperare pe magnat să îi urmeze sugestiile de mutare. A doua partidă se termină ca remiză iar naratorul devine tot mai curios în ceea ce priveşte priceperea pasagerului misterios. Ca şi în Amoc, povestea pasagerului este cât se poate de cutremurătoare: măiestria la jocul de şah nu pare să fie o înzestrare cultivată din pasiune, ci mai degrabă un refugiu, o strategie de supravieţuire în temniţele naziste în care povestitorul şi-a petrecut o parte din timp. Supus unei privaţiuni de orice contact uman şi de orice ocupaţie, ca parte din tehnica de tortură pusă la cale de autorităţile hitleriste, povestitorul conturează impresionanta întâlnire cu alinarea sa în închisoare – o carte (“voiam să savurez mai întâi toată bucuria pe care mi-o dădea simpla prezenţă a cărţii şi întârziam clipa de-a o vedea, pentru deosebita plăcere de a visa ce se află în interiorul ei“). Aşa cum se va dovedi, cartea respectivă este doar un indrumar de şah, dar este de fapt calea regală a salvării şi în acelaşi timp a pierzaniei povestitorului, aşa cum va demonstra uluitoarea sa biografie şi mai ales mult aşteptata partidă de şah (cea de a treia cu maestrul arogant) de a doua zi.

Aşa cum spuneam, cele două povestiri sunt asemănătoare din multe puncte de vedere, parca dezvoltate simetric, atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi în ceea ce priveşte tehnica de construcţie. Ambele se petrec în acelaşi cadru (nelipsit nici el de posibile semnificaţii), ambele se asamblează în jurul unor naratori de ocazie, naratori care suferă de un prea plin psihologic, naratori care îşi asumă condiţia mărturisitorului a cărui spovedanie nu deschide neapărat calea mântuirii. Ambele urmăresc consecinţele izolării şi înstrăinării cu impact profund asupra psihicului personajelor. Poate tocmai în asta rezidă măiestria lui Zweig: capacitatea de a construi două povestiri atât de asemănătoare, care nu dau totuşi senzaţia de repetiţie, atâta timp cât compoziţiile sale sondează, irepetabil şi la fel de puternic, vulnerabilitatea şi caracterul labirintic al minţii umane pusă în faţa experienţelor limită.

AMOC. OBSEDATUL – Stefan Zweig – Editura Rao, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *