La marginea lumii

19/12/2011

Am auzit adesea persoane mai în vârstă plângând de milă generaţiilor contemporane: generaţii care nu mai au nici interesul şi nici posibilitatea să trăiască experienţe decisive, cu adevărat iniţiatice, prin exersarea unei loialităţi, unei lupte şi unei credinţe pentru o cauză sau pentru un ideal (oricât de naiv şi cât de irealizabil ar fi el). În spaţiile democratice bine reglementate, stabile şi confortabile politic, dominate de un acces incredibil la informaţie, de mode globale şi de tentaţii consumeriste la îndemâna celor mulţi, fără dictaturi de răsturnat, fără graniţe de protejat, fără imperii de extins, fără stări de fapt revoltătoare care să coaguleze mişcări de rezistenţă simbolică, tinerii de azi îşi satisfac nevoia intensă de apartenenţă manifestată la această vârstă, asimilându-se paşnic microculturilor simbolice care alcătuiesc peisajul contemporan.

Problema pare sa fie insa aceea a faptului că unor asemenea micorculturi definite adesea mai degrabă de obiecte, limbaj şi muzică le lipseşte adesea un nucleu ideologic coerent şi arareori livrează un sentiment de semnificaţie profundă membrilor ei. Nu am de gând să dau senzaţia că manifest vreo nostalgie fascistă, criticând lipsa de unitate, egoismul şi superficialitatea multor exponenţi ai generaţiilor tinere contemporane. Vorbesc doar de o senzaţie de plictiseală, de lipsă de sens, de confuzie pe care am resimţit-o la rândul meu în vremea primilor ani de facultate,  într-o lume fragmentată şi liberă consumată de scopuri paralele, o senzaţie pe care am regăsit-o oglindită şi în jurnalul de călătorie al lui Astrid Wendlandt (chiar si autoarea o face adesea explicita). Desigur că această senzaţie, născută pe fondul câtorva convingeri intense şi pătimaşe (care urmează să fie modelate de dalta cunoaşterii), pe fondul unei lipse de răbdare şi a unei pofte de acţiune se poate trata foarte bine şi în democraţie: libertatea de a te implica în activiăţile ONGurilor, de a desfăşura campanii de salubrizare a prejudecăţilor sau de susţinere a iniţiativelor generoase, ecologiste este la îndemâna oricui. Iar pentru cei ce se lasă greu satisfăcuţi, rămâne întotdeauna, în buna tradiţie a parcursurilor iniţiatice din basme sau chiar din tradiţia secolelor trecute, o călătorie la capătul lumii, de rangul celei pe care o întreprinde Astrid Wendlandt. Care mai e însă marginea unei lumi traversată, în secolul XXI de magistrale aeriene invizibile în toate direcţiile? Aşa cum dovedeşte călătoria autoarei canadiene, Siberia pare să se ridice la înălţimea unui asemenea calificativ.

Adânc de tot în teritoriile ruseşti, unde nu se ajunge decât cu vazdehodul (un fel de vehicul civil pe şenile) sau cu elicopterul, jurnalista canadiană descoperă o lume şi o cultură aparte, încremenite în timp, o încremenire câştigată după o rezistenţă în faţa tragediilor istoriei. În apropierea Cercului Polar, mânată de o curiozitate febrilă şi de o dorinţă de cunoaştere, Astrid întâlneşte cultura neneţilor – unul din puţinele popoare nomade existente încă pe glob. Teritoriile pe care le străbate autoarea, pentru a întâlni această minoritate  (care, tocmai pentru că nu e organizată politic nici nu beneficiază adesea de recunoaştere) din Rusia, sunt cât se poate de dure şi de dense în amintiri dureroase care, chiar dacă nu sunt vizibile la prima vedere, trăiesc încă în inima comunităţilor şi în poveştile depănate seara. Vorbim de capitala fostului Gulag rusesc, de regiuni care au devenit locuibile prin sacrificiul prizonierilor din perioada prigoanei sovietice.  Vorbim de localităţi ca Vorkuta, Gyda sau Novîi Port, fostele închisori cu pereţi invizibili, devenite, după perioada stalinistă capete de pod pentru exploatarea resurselor din aceste spaţii, falimentate după căderea imperiului sovietic, cu un viitor incert. Chiar dacă viata  înconjuraţi de ruine şi de climă aspră este grea, în teritoriile îndepărtate ale Siberiei se mai găseşte încă omenia şi speranţa în vremuri mai bune: învăţători care se străduiesc să îi aducă pe copii la şcoală cu elicopterul şi pastori implicaţi în adevărate campanii de convertire.

Dincolo de tragediile pe care le cunoaşte cu proprii ochi sau din cele povestite de locuitori, Astrid descoperă însă şi impresionantul popor neneţ: plecaţi de secole întregi din regiunea Munţilor Altai şi Saian, neneţii supravieţuiesc în arhaica tradiţie a popoarelor nomade, urmând turmele de reni, în funcţie de anotimp. Jurnalul de călătorie al lui Astrid Wendlandt acoperă o mare parte a dimensiunilor acestei culturi: de la origini, mitologie, limbă şi până la hrană, obiceiuri şi atitudini. Nu avem de a face însă cu perspectiva clinică a unui antropolog, ci mai degrabă cu perspectiva martorului care nu se detaşează niciodată de fascinaţia resimţită de pe urma experienţelor trăite. Cu siguranţă că Astrid are de ce să fie fascinată: adăpostită în ciume (un fel de corturi primitive, dar călduroase), hrănită cu limbă de ren sau cu muksun afumat, martoră la tăiatul coarnelor de ren şi pătrunzând o filosofie de viaţă simplă, întărită cu asprime şi resemenare tipic ruseşti, autoarea trăieşte o confruntare culturală autentică. În locul în care cerul e atât de jos încât le şopteşte oamenilor, în care întreg peisajul arată ca o ciupercă mare şi plată, acolo unde şamanii sunt încă respectaţi, acolo unde istoria şi eforturile omeneşti se pierd în pustiu, privirile iscoditoare ale lui Astrid vor cunoaşte, deşi nu vor dezvălui până la capăt (iar aceasta nedezvaluire va avea si ea semnificaţia ei), tainele unui loc miraculos şi înspăimântător în acelaşi timp, capabil să seducă nu doar orice călător, ci şi orice cititor al cronicilor adunate din adâncurile sale.

LA MARGINEA LUMII – Astrid Wendlandt – Editura All, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *