O zi

15/01/2012

Acum câțiva ani m-am gândit să țin un soi de minijurnal mai ciudat – dat fiind că mulți oameni în jurul meu vorbeau despre vârsta postadolescenței ca despre o prelungire mai consistentă și mai serioasă a căutării unei identități și a unui drum în viață și dat fiind faptul că se tot vorbea de schimbările spectaculoase care se petrec la vârsta asta, atât în ceea ce privește alegerile de carieră, prieteni dar și în ceea ce privește opțiunile legate de lectură, film etc. M-am gândit că, dacă tot voi trece prin asemenea agitații, predestinat de prorpia-mi natură, să caut să decelez punctual, retrospectiv momentele în care s-ar fi produs asemenea revoluții și asta măcar pentru a  încerca să-mi satisfac nevoile de coerență interioară. Dar nu am ales să țin un jurnal zilnic,  ci mai degrabă să consemnez stările și întâmplările petrecute în câteva zile din an, mereu aceleași, la intervale bine determinate de timp. Partea ciudată a fost că, pe măsură ce căpătam un soi de manie a măsurătorii, a cifrelor exacte și a evaluărilor, am ajuns să mă suspectez de o lipsă de luciditate grosieră: momentele de bilanț păreau să confirme de fiecare dată că nimic nu se schimbase în esență: îmi păstram aceleași tendințe, incertitudini și opțiuni, eventual mai câștigasem niște întrebări, dar nici urmă de revoluții copleșitoare. Pe de o parte, poate că aparenta lipsei de evoluții prin contradicție se datora faptului că sunt un tip mai temperat și mai precaut, că nu mă grăbesc să dau verdicte definitive și nici să mă extaziez în favoarea vreunei cauze anume. Pe de altă parte nu mi se părea exclus ca urmându-mi demersul evaluativ periodic mai departe să risc să mă predau, mai mult sau mai puțin conștient, unui soi de fatalism periculos care să mă facă, în timp, să trec cu vederea chiar și adevăratele schimbări care ar fi putut surveni. Am renunțat așadar la acest demers, gândindu-mă că dacă m-aș concentra, măcar o perioadă, mai mult pe trăitul vieții și nu pe evaluatul ei, existența mea va căpăta poate un caracter mai spontan și mai natural, desprins de presiunea evaluărilor și a necesităților de a stabili punți de înțelegere între diferitele segmente biografice.

Citind însă romanul lui David Nicholls, o comedie romantică, cu accente dramatice, m-am gândit că, până la urmă, fie că observatorul este intern sau extern, explicit sau tăcut,  biografia unui personaj (dar și a unei persoane, până la urmă), îmbracă un caracter destul de repetitv (pentru unii poate de-a dreptul înspăimântător de repetitiv) – poate că revoluția mult așteptată și schimbările profunde pe care le trăim, chipurile, în cei 10 ani decisivi de formare – între 20 și 30 de ani, ne aduc uneori mai aproape de vechile obsesii, dorințe și așteptări pe care nu avem poate curajul și nici luciditatea să le luăm în serios la momentul la care au apărut. Romanul lui Nicholls acoperă, în aproape 500 de pagini, biografiile lui Dexter și Emma, întinse pe parcursul a două decenii (între 1988 și 2008). Maniera de prezentare este inedită: cu rigoarea unui contabil, Nicholls alege să nareze doar ceea ce trăiesc personajele într-o singură zi a fiecărui an (o zi a cărei semnificație vă rămâne să o descoperiți), anume 15 iulie. Dincolo de faptul că o asemenea tehnică de construcție întreține la cote înalte interesul cititorului (curiozitatea în privința protagoniștilor se naște de la sine, fiind vorba de intervale destul de mari de timp de desfasurare a actiunii), ea pare să fie și un instrument de precizie clinică pentru aprecierea evoluției protagoniștilor. În 1988, Emma și Dexter sunt doi tineri cât se poate de diferiți: ea e mai retrasă, are complexe de inferioritate, are aplecare spre studiu, activisim social, deși nu e asimilată tipologiei de tocilar, în vreme ce el e genul arătos, petrecăreț, întreținut de părinți, un seducător iremediabil, nerevendicat însă cu totul de stereotipul superficialului monden.

Între cei doi există însă o atracție ciudată, o atracție care nu explodează niciodată în forma unui amor perfect exprimat, deși pare să persiste ani de-a rândul sub forma unei intimități și a unei tensiuni erotice care se reactualizează cu fiecare întâlnire dintre personaje. După seara absolvirii, din 1988, atât Emma cât și Dexter vor apuca drumuri diferite, vor încerca să-și construiască relații și cariere în acord cu felul lor de a fi. Desigur, în 20 de ani vor eșua de nenumărate ori și aproape fiecare an îi va găsi în alte locuri și în preajma altor parteneri de viață. Dar chiar dacă protagoniștii se aruncă în vâltoarea experimentelor existențiale de tot soiul (mai mult sau mai puțin voit) și chiar dacă cititorul va remarca abundența factuală din biografia fiecărui personaj, în esență cei doi protagoniști care se vor întâlni aproape în fiecare an, într-o formă sau alta, în acea dată de 15 iulie, par să rămână aproape neschimbați din punct de vedere caracterial (cu mici excepții, prin părțile mai mult sau mai puțin esențiale). Și atunci totuși, ce anume se schimbă  și de ce au nevoie protagoniștii de aproape 20 de ani pentru a lua o decizie în ceea ce privește felul în care vor relaționa unul cu altul (decizie de care se pare că atârnă o mare parte a împlinirii lor existențiale)? Mă gândesc că, dacă într-adevăr se produce  vreo revoluție în ceea ce privește discursul existențial al fiecăruia, inclusiv al protagoniștilor acestui roman, ea nu ține atât de conținutul său ci mai degrabă de forma sa… e vorba de o schimbare la nivel de punctuație existențială (dacă putem vorbi de așa ceva):  e vorba de o tranziție –  de la vârsta  la care existența este o sumă de propoziții scurte și crispate,  cu  semne de întrebare și exclamare, acaparând mereu alt alineat, spre vârsta la care fraza are o mai bună cursivitate, la care descoperim virgulele și, într-un final chiar și marca încheierii, anume punctul. Până la urmă tocmai această tranziție pe care ambii protagoniști o parcurg (și care se simte în roman) pare să fie elementul care îi va aduce aproape, în cele din urmă… această tranziție, evită sau mai degrabă dozează clișeele și coincidențele necesare dintr-o comedie romatică și este într-adevăr un  accent original,  elegant și autentic înduioșător în rezolvarea unei povești de amor cu năbădăi întinsă pe aproape 20 de ani.

 O ZI – David Nicholls – Editura Litera, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *