O chemare curioasa

17/01/2012

Depresiv, isteric, traumatizat în copilărie,  cu probleme emoționale adânci si cu stimă de sine scăzută. Un asemenea portret al nefericirii expus în termeni contemporani, cu siguranță că ar avea  nevoie de vizita la un psihoterapeut. Dar ce te faci când acest portret aparține însuși terapeutului? Studiile citate de Michael B Sussman sugerează că studenții la psihologie, psihiatrii și psihanaliștii în formare sunt în marea lor majoritate oameni care au avut (sau au?) de suferit psihic si emotional la fel de mult ca cei pe care îi tratează. Desigur, încă din cele mai vechi timpuri și din cele mai vechi tradiții este cunoscut mitul vindecătorului care doar la finalul călătoriei prin iadul suferinței a reușit să dobândească virtuțile curative. Sa stea lucrurile la fel si in cazul specialistilor in sanatatea mentala? Poate, insa cu toate acestea, probabil că pe mulți pacienți i-ar tulbura să afle că cel care le oferă ajutor psihic și emoțional a poposit sau poate chiar s-a zbatut, la rândul său în zona crepusculară a tulburărilor mentale (si nu e usor de spus in ce masura s-a recuperat cu adevarat). Si poate ca aceasta tulburare provine de fapt dintr-o nevoie de idolatrizare a specialistului pe care par să o dezvolte cei ajunși în fața terapeutului: este confortabil (și te ajută să îți învingi într-o oarecare măsură temerile) să știi că, atunci când ai ajuns la capătul puterilor te poți încredința plin de speranță în fața unui soi de guru atotputernic pentru care lucrurile sunt clare și care probabil ești convins că îți poate fi de ajutor, atât prin interpretările pe care ți le oferă, cât și prin felul în care trăiește. În fond, te afli în fața unui om care a urmat o chemare curioasa: aceea de a asculta și de a trata nefericirea celorlalți. Adoptand o privire anecdotica am putea spune ca: daca cei carora le placea sa monteze si sa demonteze aparate cand erau mici au devenit ingineri, iar cei carora le placea sa vorbeasca au devenit avocati, cei cu probleme emotionale si identitare s-au apropiat de psihoterapie.

Ce alegere grea, ce alegere nobilă, să te sacrifici pentru alții, ascultându-le nefericirile în fiecare zi… o asemenea alegere nu poate fi motivată decât de o profundă și admirabilă nevoie de… a-i ajuta pe ceilalți, de un altruism de cea mai autentică factură. Sau nu? Așa cum sugerează Michael Sussman, în volumul său, opinia răspândită mai ales printre nespecialiști (și nu numai) este aceea că motivațiile terapeuților de a alege o asemenea profesie anevoiasă (atat din punct de vedere al timpului de pregatire, cat si al solicitarii la care te expune), se întemeiază tocmai pe această aparentă și vagă dorință de a ajuta semenii, de a veni în întâmpinarea nevoilor pacienților. Cu toate acestea, așa cum va dezvălui psihiatrul american, tabloul motivațional este mult mai complex și, în perspectivă psihanalitică cel puțin, cuprinde adesea o mulțime de elemente inconștiente care nu au neapărat de a face cu imaginea virtuoasă a terapeutului – zeu cu care mulți sunt obișnuiți.

Sussman caută, în primul rând, să sublinieze importanța cunoașterii motivațiilor de a deveni terapeut. Chiar dacă, pentru un mecanic auto, faptul de a ști de ce și-a ales meseria nu pare să-i fie de prea mare ajutor, când vine vorba de reparat mașini, altfel par să stea lucrurile când vine vorba de psihoterapeut, atâta timp cât felul în care acesta gândește și felul în care își abordează pacienții reprezintă de fapt instrumentele principale în activitatea sa de zi cu zi. Sussman sugerează că psihologia psihoterapeutului a fost neglijată aproape sistematic, în mod ironic, chiar de moștenitorii lui Freud (adică chiar de moștenitorii celui care a avut curajul de a-și examina în profunzime motivațiile profesionale). De ce? Tocmai datorită acceptării tacite sau explicite printre specialiști,  a unui anumit fel de a modela relația dintre pacient și terapeut: modelul vechi presupune că terapeutul reprezintă un observator științific, iar pacientul este elementul central de interes. Relația dintre cei doi este clar asimetrică, bine delimitată și condusă într-o manieră cât se poate de controlată și de atentă de terapeut care trebuie să aibă grijă să se păstreze în permanență pe pozițiile obiective (tocmai pentru a nu afecta terapia pacientului). In cadrul acestui model terapeutul este mai degraba un agent impersonal interschimbabil. Modelul nou, sprijinit de studiile ultimilor 30 de ani, pe care Sussman îl surprinde și care este acceptat astăzi drept paradigmatic pentru majoritatea terapiilor este acela în care relația pacient terapeut capătă valențe bidirecționale – terapia este un proces participativ, din care au de beneficiat atât pacientul cât și analistul. Într-un asemenea context, de personalizare și deschidere în relația terapeutică,   motivațiile terapeutului și rolul acestora în terapie sporesc în importanță, atâta timp cât terapeutul se transformă dintr-o cutie neagră intangibilă și obiectivă, într-un  personaj activ, cât se poate de uman, cu scopuri și nevoi autonome, chiar în cadrul terapiei. E de reținut faptul că Sussman preferă să opereze în perspectivă psihanalitică (chiar daca referirile sale la lucrarile altor specialisti nu sunt legate doar de aceasta perspectiva). Astfel că, după ce ia în considerare o cantitate apreciabilă de studii și surprinde faptul că mulți din cei care urmează să devină terapeuți sau care sunt terapeuți au un background destul de incalcit în ceea ce privește stabilitatea lor psihică și emoțională, Sussman explorează, folosind o grilă freudiană, posibilele motivații ale terapeuților, subliniind impactul pe termen lung (în special premisele pentru derapaje profesionale) pe care acestea le pot avea.

În viziunea psihanalitică a lui Sussman, în spatele expresiilor conștiente pe care terapeuții le dau motivațiilor lor: a ajuta, a găsi un sens în ceea ce nu are sens, a reduce tensiunea, a asculta  terapeuții pot urmări gratificări inconștiente de ordin pulsional (libidinale – voieurism, exhibiționism sau agresive – dorințe sadice și masochiste), nevoi de dezvoltare a sinelui (narcisisim, omnisciență, omnipotență, benevolență) și motivații legate de relația de obiect (nevoia de putere și control, de intimitate și distanță, nevoi de dependență). Toate aceste ipoteze sunt descrise în amănunt și într-un limbaj accesibil (fiecare element antrenat de perspectiva psihanalitică este explicat la începutul fiecărui capitol, fără să se facă abuz de înspăimântătorul jargon freudian) și, ce e foarte important, sunt coroborate cu nenumărate studii cu privire la statutul terapeutului, desfășurate de un număr mare de specialiști pe parcursul a 50 de ani (asa cum am mai spus, nu doar psihanaliști). Dupa ce intreprinde un sistematic inventar motivational, in ultima parte a cărții Sussman își aplică modelul de interpretare  asupra a 15 profile de terapeuți, examinând concret, pe baza biografiei și interviurilor luate ( interviul este disponibil, ca instrument de investigatie și la finalul volumului), resorturile inconștiente ale fiecăruia. Ceea ce mi s-a părut cel mai interesant a fost desigur, relevanța investigației lui Sussman, mai precis felul în care aceste nevoi inconștiente ale terapeuților se pot dovedi pe rând, atât fertile (prin dezvoltarea capacităților empatice și a disponibilității de a asculta) cât și obstacole (de la derapaje ocazionale și până la sindromul de extenuare profesională), în efortul terapeutic.

Dincolo de contributiile pe care un asemenea volum le poate avea pentru un specialist in sanatatea mentală (cunoașterea propriilor motivații îi ajută pe terapeuți să își îmbunătățească eforturile profesionale), cartea lui Sussman poate fi abordată și de publicul larg (limbajul și prezentarea suficient de prietenoase o recomandă de la sine) pentru demistificarea imaginii unei profesii de care tot mai mulți oameni par să aibă nevoie în societatea contemporană. Până la urmă, așa cum surprinde și Sussman, este ironic și trist faptul că: profesia care urmărește să asiste oamenii să accepte și să se împace cu sentimentele și nevoile lor deseori nu reușește să tolereze sau chiar să recunoască astfel de preocupări umane ale practicienilor săi”. Dar pentru că, așa cum sugerează Irvin D. Yalom, un alt psihiatru prestigios, citat tot de Sussman, calitatea de pacient pare să fie astăzi ubicuă, iar terapeuții și clienții lor sunt de fapt în aceeași barcă, a sosit timpul  ca terapeuții, cei capabili să destrame iluzii și să desfacă mecanisme complexe de apărare, să capete, în mintea tuturor,  proporțiile umane si vulnerabile, dar nu mai putin autentice,  pe care le au de fapt.

O CHEMARE CURIOASA – Michael Sussman – Editura Trei, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *