Oameni din Dublin

14/02/2012

INCURSIUNE INTR-UN ORAS NUMIT JOYCE

Poate unul din avantajele de a fi citit putine carti (daca va puteti imagina vreunul)  este ca, atunci cand te hotarasti asupra unei lecturi aceasta e destul de probabil sa te marcheze, mai ales in lipsa unor alte temeiuri de comparatie. Cand spun aceste lucruri ma raportez, prin analogie, la  propria mea experienta de cinefil: fiind un impatimit al filmelor, am observat faptul ca pe masura ce  am vizionat mai multe filme cu pe atat de greu imi era sa ma abtin de la comparatii – de fapt imi este din ce in ce mai greu sa gasesc un film pentru care sa nu am termen de comparatie.  Asadar, revenind la domeniul literaturii ma gandesc ca acelasi lucru se poate intampla si cu cartile pe care le devoram. Si daca de cand am privilegiul de a lucra la Libraria St. O. Iosif am avut ocazia de a mai recupera ceva lecturi (ca ramasesm cam in urma), in momentul in care am citit colectia de povestiri „Oamenii din Dublin” semnata de James Joyce, numarul cartilor cu care as fi putut sa o compar era cat se poate de modest. Am citit „Oamenii din Dublin” in perioada liceului si am facut-o pe nerasuflate fiind absolut fascinat de umanitatea si naturaletea de care sunt patrunse  aceste povestiri. Unicul meu regret a fost ca trebuit sa inapoiez cartea imprumutata, imediat dupa ce am terminat-o. De atunci am tot cautat sa achizionez un volum propriu dar James Joyce disparuse (in mod misterios) de pe rafturile tuturor librariilor. Zilele acestea insa, Editura Humanitas mi-a facut o surpriza foarte placuta atat mie, cat si tuturor  fanilor din Romania ai scriitorului irlandez, prin lansarea unei serii de autor … o serie care incepe chiar cu „Oamenii din Dublin” in traducerea lui Radu Paraschivescu.

Cele 15 povestiri , fara legatura narativa intre ele  (sau e doar o aparenta?), nu sunt povesti cu prea multa actiune, cu eroi spectaculosi,  in care intamplarile sa se succeada cu repeziciune spre un deznodamant anume. Ele sunt mai degraba schite si imagini dintr-un oras mohorat de la inceputul secolului XX. Personajul principal din aceste povestiri este insusi orasul Dublin care gazduieste actorii acestor scenete; oameni simpli , cu probleme cat se poate de palpabile care-si duc existenta in cele mai variate contexte. Joyce se concentreaza mai mult pe substanta personajelor sale comune si mai ales pe atmosfera apasatoare pe care orasul si timpurile o exercita asupra lor in detrimentul unei intrigi elaborate. Caci pana la urma Dublinul inghite tot si toate: de la baietelul zguduit de moartea preotului de care era atasat pana la contopistul alcoolic care-si varsa frustrarile pe familia sa ,  de la tanara naiva care-si abandoneaza planurile de viata pentru a fugi in lume cu un marinar pana la barbatul care incearca sa-si revina de pe urma unui accident prin catolicism. Toate aceste povesti sunt istorii de viata simple, cu putere de generalizare si dureros de plauzibile – istoriile unor oameni obisnuiti, atat de perisabile in esenta: astazi poate sunt subiect de conversatie in piata de zarzavaturi sau la spiterie dar maine vine alta poveste care tine prima pagina a ziarului vietii si apoi poimaine alta poveste si asa mai departe; singurul martor la toate acestea care pare sa le inregistreze constiincios ca un martor tacut fiind insusi Dublinul. Si cred ca pana la urma Joyce asta a facut , a depanat pana la urma ceva din memoria neconsemnata a Dublinului , intr-o maniera in care bineinteles ca si talentul de scriitor si-a spus cuvantul.

Punctul culminant al acestui volum il reprezinta ultima povestire , adesea catalogata drept nuvela, care incheie gratios tolba cu istorisiri a vechiului oras. Perspectiva mea asupra volumului lui Joyce este urmatoarea: toate cele 14 povestiri nu fac decat sa pregateasca scena pentru aceasta nuvela care m-a lasat fara cuvinte, la varsta la care am citit-o iar acest lucru probabil ca s-a intamplat datorita simplitatii scriiturii si a mesajului transmis. Discutabil, tema nuvelei „Cei Morti” este dragostea neimpartasita dar eu i-as adauga ca subtitlu un vechi proberb englezesc si anume „nice guys finish last”. Pe vremea cand am citit „Cei Morti” din punct de vedere muzical eram cufundat in creatiile celor de la The Doors. La mijlocul piesei „When the Music’s Over” Jim Morrison are unul din celebrele sale monologuri in care imprumuta fragmente din nu mai putin celebrele sale poezii. La un moment dat el spune „ce au facut cu pamantul nostru cinstit” ca mai apoi sa indemne „noi cei buni sa recucerim lumea din mainile celor haini si nebuni ce ne-au furat-o!”. Idealismul ce ma caracteriza in acea perioada ma facea sa-l contrazic pe „Regele Soparla” fiind convins ca o conduita morala si integra te plaseaza cel mai adesea (daca nu chiar intotdeauna) pe un loc fruntas. Ma gandeam de asemenea ca  toti cei care respectam respectivele valori, nu avem de ce sa recucerim lumea din mainile celorlalti pentru ca aceasta ne apartine. Dar Joyce mi-a demonstrat ca viata nu functioneaza deloc asa , avand o scoala a ei mult mai buna decat a unui adolescent de 16 ani – ca lumea poate ca e intoarsa pe dos  si poate ca tocmai acesta este si farmecul ei – faptul ca suntem provocati sa luptam pentru redobandirea umanitatii.

Aceasta lupta o duce si Gabriel Conroy , personajul principal din „Cei Morti”, cel care impreuna cu sotia sa participa la o sindrofie  in familie. In cadrul acestei petreceri cat se poate de protocolare , unde intalnim toate stereotipiile unei familii numeroase adunate laolalta, Gabriel se poarta exemplar , are grija de betivul familiei, intretine conversatia vie cu ajutorul unor politeturi necesare si tine toasturi  pentru inceputul noului an. Toate aceste lucruri par sa mearga direct la inima invitatilor mai putin a sotiei sale Greta care ramane tacuta pe tot parcursul mesei. Dupa ce sotii Conroy parasesc sindrofia indreptandu-se spre casa pe o ninsoare abundenta Gabriel incearca sa descuie lacatul pus pe gandurile sotiei sale prin glume si istorisiri amuzante insa Greta ramane tacuta pana la destinatie unde face o dezvaluire uimitoare provcandu-i  sotului ei o adevarata epifanie. Gabriel pare impacat cu epifania sa dureroasa si incheie povestirea si implicit volumul joycean cu un monolog superb din care nu lipsesc reflectii asupra pierderii, umanitatii si regretelor din viata, regrete care se impantenesc in sufletele noastre si devin parte imuabila a existentei. Precum timpul , care le rezolva pe toate, zapada cade asupra orasului Dublin acoperind nu doar casele si strazile ci si vietile si micile secrete ale locuitorilor. Nuvela a fost ecranizata in 1987 de catre legendarul John Huston , filmul fiind cantecul de lebada al acestuia. Foarte fidel cartii filmul face un mare serviciu textului original , fapt rar intalnit in relatia carte-ecranizare, prin ultima sa scena. Pe cat de frumoasa si poetica este aceasta ultima scena din carte, filmul ii adauga un mic bonus evocand ninsoarea de poveste care se asterne nu doar peste viata sotilor Conroy, ci si  peste cea a  tuturor personajelor din celelalte 14 povestiri . Resemnarea lui Gabriel poate fi privita si ca o lectie de viata foarte importanta , o proba de maturitate dintr-un anumit punct de vedere, iar pentru mine aceasta carte a insemnat o trezire la realitate dintr-un somn frumos, dar idealist , o lectie pe care am pretuit-o si o voi pretui foarte mult timp de acum inainte.

OAMENI DIN DUBLIN – James Joyce – Editura Humanitas , 2012

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *