Aristocratie americana

29/02/2012

M-am gândit să mă apropii din nou, în această perioadă, de încă un roman să-i spunem clasic, mai puțin cunoscut publicului român (deși autoarea a fost recompensată cu Premiul Academiei Franceze pentru această lucrare), oferit de Editura Minerva, în cunoscuta colecție BPT. Recunosc că am fost provocat de titlu: Aristocrație americană. Adoptând perspectiva unui european malițios și plin de sine, cineva ar fi putut să exclame, cu subînțeles: care aristocrație americană? Da, fără îndoială că americanii au afaceriști de marcă, oameni cât se poate de bogați, însă averea, chiar și muncită din greu (facem abstracție, așadar, de parvenitisml) nu pare a fi o condiție suficientă (poate nici măcar necesară) pentru a deveni aristocrat. Un aristocrat are o anumită atitudine, o anumită prestanță, un anume fel rafinat de a privi lucrurile și o simțire profundă. De asemenea, un aristocrat, în perspectivă europeană, are un titlu nobiliar și o moștenire culturală, deține un renume și manifestă o diplomație desăvârșită – adica deține multe atribute care au nevoie de cel puțin câteva generații pentru a se materializa. Ceea ce este curios sau cel puțin așa reiese din romanul lui Pierre de Coulevain (pseudonimul autoarei, Augustine Favre de Coulevain) este faptul că nici măcar după 100 de ani de la întemeierea statului lor (acțiunea romanului Aristocrație americană are loc la sfârșitul secolului XIX), americanii nu au reușit,  să-și contureze o autentică aristocrație, dacă e să ne raportăm la standardele europene ale vremii. Îmi amintesc de două ecranizări celebre (Titanic și Rămășițele zilei), cunoscute probabil de aproape toată lumea, în care apar așa ziși nobili americani: atât personajul de pe transatlantic, jucat de Kathy Bates, cât și diplomatul abil,  jucat de Christopher Reeve, deși se dovedeau binevoitori, comunicativi și aveau educația și averea care să le permită accesul în rândul cremei cremelor europene, erau întâmpinați cu ostilitate și cu un sentiment de superioritate de către omologii lor europeni. Cam la fel se întâmplă și în romanul autoarei franceze, doar că  diferențele explorate, cele dintre aristocrația europeană și aristocrația americană nu întemeiază doar atitudini pasagere în conversații ocazionale, ci par să se dovedească adevărate obstacole culturale majore, atunci când exponenții celor două tagme nobiliare își propun o viață împreună.

Annie Villars este o tânără americană frumoasă și bogată care decide, în ciuda avertismentelor primite, să se aventureze într-o excursie la Paris, să cunoască Europa. Annie e încrezătoare în sine și suficient de inteligentă să își da seama că sosirea ei nu va fi ignorată în patria vânătorilor de zestre. Pretendenții la căsătorie curg cu duiumul și dintre aceștia, unul pare însă mai răsărit: marchizul Jacques D’Anguilhon, un nobil francez falit care nu se dovedește a fi doar un lingușitor cu dorințe de parvenire. Desigur, lui Jacques nu îi este indiferentă averea lui Annie și totuși, decizia de a se căsători cu ea pare să fie întemeiată pe dragoste autentică, o dragoste care se instalează și se așază lent și progresiv. Annie este independentă, elegantă, rafinată, emancipată, responsabilă, pragmatică, nu e senzuală sau romantică, în vreme ce Jacques e orgolios, sensibil până la sentimentalism, idealist și crede în predestinare… contrariile par să se atragă, dar ce șansă au ele să reziste unei căsnicii, chiar și când aceasta este bazata pe dragoste și bună credință, pe comunicare și respect reciproc? Așa cum va dezvălui romanul, atât Jacques, cât și Annie simt că în căsnicia lor lipsește ceva, simt că intimitatea pe care o împărtășesc e circumscrisă unor limite ce țin de proveniența lor socială (atât de aleasă și totuși atât de diferită) iar apariția unui al treilea personaj îndrăgostit în ecuație va scoate în evidență și mai dureros diferențele existente între soți. Dacă Annie și Jacques vor reuși să își susțină mariajul, în ciuda crizelor de care se vor lovi, vă rămâne să descoperiți.

Romanul îi va încânta cu siguranță pe amatorii de romane de epocă, pe cei ce gustă intrigile de salon și iubirile eroice. Însă chiar și pentru cei care se lasă mai greu cuceriți de astfel de povești  poate manieriste, desuete și exagerate, romanul este interesant pentru că, până la aproape de ultima pagină, explorează cu minuțiozitate portretele atât de contrastante, ale aristocrației americane, respectiv europene. Americanii par vulgari, seci, sunt amatori de epistole (în care consemnează fapte și acțiuni, mai degrabă decât sentimente), fac cadouri scumpe și dau serbări opulente (doar nu au palate de întreținut). Femeile americane par a fi dintr-o bucată, nu cunosc arta de a se face dorite, de a avea capricii, de a refuza dragostea. Femeile europene, pe de altă parte, sunt actrițe desăvârșite, cultivă afectarea și cochetăria savantă. Europenii poetizează realitatea, sunt idealiști și profunzi, dau impresia de rafinament și bun gust, însă sunt adesea flecari, sentimentali și excesivi. Iată doar câteva trăsături pe care romanul le reliefează  fără să se dea vreun verdict în ceea ce privește superioritatea aristocrației americane sau europene. Dar chiar dacă autoarea franceză și-a păstrat imparțialitatea în romanul său, istoria a dat câștig de cauză americanilor iar asta pentru că, mergând pe urmele caracterizărilor din roman, în vreme ce nobilii europeni și-au păstrat idealismul, devenind depășiți de evenimente și lipsiți de forța de a lupta împotriva curentului, americanii, mai pragmatici, au simțit că lumea e a lor și că realismul de bun simț și meritocrația reprezintă instrumente nu doar retorice, ci cât se poate de palpabile în construcția prosperității.

Descoperiti un nou titlu din colectia BPT, la un pret ridicol de modest.

 ARISTOCRATIE AMERICANA – Pierre de Coulevain – Editura Minerva, 2006

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *