Fii demn!

07/03/2012

Deși sunt bestselleruri de ani de zile în librării, nu am avut cine știe ce curiozitate să mă apropii de scrierile lui Dan Puric. Mi-a fost de ajuns să-l văd și să-l ascult de câteva ori la televizor pe autor pentru a-mi păstra suficiente rezerve în ceea ce privește relevanța și claritatea discursului său, care, dincolo de caracterul pătimaș și dens în metafore, pare să se situeze în prelungirea unui ortodoxism și naționalism desprins din vremuri de mult apuse (atât în formă, cât și în conținut). Poate că nu mă sensibilizează mesajul lui Dan Puric pentru că nu a trecut suficient timp de la perioada în care patriotismul a fost contaminat și falsificat de un regim dictatorial sau poate că, dimpotrivă, a trecut prea mult timp de la vremurile în care asemenea discursuri erau capabile să însuflețească mulțimile (prin mecanisme psihologice care au devenit tot mai transparente). Oricare ar fi situația, îmi e greu să contest faptul că Dan Puric pare un om pasionat, cultivat, cu o charismă impresionantă. Dar pentru că am participat la ultima ediție a Schimbului de Cărți de la Brașov, un loc în care am decis să las la o parte orice prejudecată și rezervă de lectură, am acceptat să mă apropii de lectura ultimului volum semnat Dan Puric, despre care a vorbit în cuvinte pline de căldură, unul din participanți, anume Claudiu Pătrașc.

Volumul Fii demn! este compus dintr-o  colecție de micropovestiri, eseuri, amintiri, interviuri grupate, în marea lor majoritate în capitole cu miză: regăsirea de sine, reobișnuirea cu actul mărturisirii creștine, sensibilizarea față de martiri, familiarizarea cu experiențele profunde. Unele proze au caracter anecdotic (felul în care banala barbă poate deveni o sursă pentru o criză identitară – cu o soluție previzibilă, felul în care o întâlnire cu un taximetrist bucureștean poate căpăta valențele ciocnirii unor universuri, felul în care te poți pierde într-o bibliotecă – mai precis în discursul labirintic al bibliotecarei etc), alte fragmente capătă un caracter evocator, nostalgic, duios (copilăria autorului pe Valea Siriului, scena tăierii unei curci la țară, povestea mierlei – care seamănă perfect cu povestea Cântecului Șoptit compus de Marius Bațu de la Pasărea Colibri etc). În sfârșit, a treia categorie de proze capătă acel ton profund și grav și vorbesc despre teme cu greutate: tragedia poporului roman, timpul românesc și cel mai adesea despre martiri (de la Constantin Brâncoveanu și până la figurile ortodoxiei românești persecutate de autoritățile comuniste).

Paralele pe care le face Puric pentru a ilustra evoluția poporului român și mai ales decăderea sa în stare de uitare și pasivitate (reparabilă, după cum transpare în convingerile autorului), produsă mai ales de efectele regimului comunist , sunt pe cât de erudite (nu lipsesc referiri la intelectuali precum Victor Babeș sau străini- chiar Konrad Lorenz sau Thomas Kuhn), pe cât de ciudate: se vorbește despre infarctul sufletesc al României (produs de o ateroscleroză sufletească), despre resuscitări spirituale, despre copacii conștiinței care să prevină alunecările de teren ale neamului românesc. Pe cât de plastice îmi par aceste formulări, pe atât de obscure îmi este mesajul lor: personal, nu îmi dau seama cum cultul martirilor sau desprinderea de Comunitatea Europeană ar putea ajuta la renașterea României. Sunt de accord că este benefic să ne asumăm o verticalitate și o integritate (pilduită de exercițiile de rezistență ale victimelor totalitarismului) și sunt de accord că este necesar să ne cunoaștem istoria, însă mai degrabă într-un spirit critic, detoxifiat de orice tendință de mitologizare. Delirul extatic și pledoaria pentru ortodoxism, apelul la ființa neamului și la psihologia poporului, pe care le-am regăsit în discursul lui Puric mă lasă însă rece.

Făcând abstracție însă de aceste elemente, am citit cu plăcere mai ales paginile în care Dan Puric evocă portretele mamei și ale bunicii lui, figurile care au reușit să  înfrumusețeze viața, a sa și a celor din jur, în zorii epocii comuniste, într-o lume cenușie, în care deznădejdea părea să transpară la orice pas, pe orice loc pe stradă. Într-un context în care medicii păreau a fi adevărații bolnavi prin doza de amărăciune pe care o primeau zilnic de la autorități, mama lui Dan Puric (care a fost un medic de boli interne) manifesta o poftă de viață uluitoare, un temperament absolut și o naturalețe incredibilă: era genul de femeie care își trăia feminitatea ca o a doua viață (cu toate cochetăriile și naivitățile asociate) și își trăia cu un firesc cuceritor propriile slăbiciuni. Nici bunica lui Dan Puric nu se lasă mai prejos (în fond, ea este epicentrul seismului stârnit de mamă): cu rădăcini boierești vechi, bunica este genul de om aprig cu o memorie feroce (care iartă tot și nu uită nimic), capabil să reverse spiritul moldav voievodal chiar și într-o banală scenă a urcatului în autobuz. De reținut este faptul că trăsătura pe care o subliniază Dan Puric, în evocarea păriniților săi dar și a martirilor este tocmai demnitatea, capacitatea de a nu derapa de la propriile crezuri și de a căuta seninătatea și fericirea chiar și în cele mai aprige condiții.

Viețile pe care le evocă Dan Puric în volumul său sunt vieți care nu au ascultat de istorie, vieți ale unor figure integre – aceste vieți sunt în fapt fundamentul imperativului care dă titlul volumului și pot fi asumate drept pilduitoare, indiferent de poziția pe care cititorii o au față de Dan Puric. Chiar dacă nu vorbesc aceeași limbă cu Dan Puric și chiar dacă probabil autorul mi-ar adresa senin, oricând, un senin Merci, madame (veți înțelege tâlcul acestei remarci, după ce veți citi povestea Soluția românească pentru dialog la nivel înalt) recunosc că o parte din textele cuprinse în acest volum m-au binedispus (se întâmplă rar ca un naționalist declarat să își păstreze un simț al umorului atât de viu) și m-au făcut să privesc cu admirație optimismul incurabil al autorului față de posibilitățile României,  chiar dacă acesta este  are un fundament pe care personal nu îl împărtășesc.

Și pentru că se apropie data de 8 martie, vă recomand cu căldură acest volum, macar pentru elogiul adresat celor două figuri feminine atât de semnificative în viața fiecăruia (care, în cartea lui Puric devin și izvor al lecțiilor de demintate): mama și bunica. Adresați-le un la mulți ani și amintiți-vă de ce le-ați iubit și le iubiți și astăzi!

 FII DEMN! – Dan Puric – Editura Compania Dan Puric , 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

One Comment

  • Mihai 22/09/2012 at 1:28 am

    Minunată carte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *