Bela Bartok contra celui de-al Treilea Reich

14/03/2012

Ce crunt trebuie să fi fost pentru mulți europeni cu experiență, mai ales pentru cei care au prins și Primul Război Mondial,  să fi trăit la începutul anilor 40 – adică să fi trăit tocmai în  anii care aveau să conducă iarăși bătrânul continent european în mijlocul dezbinărilor de tot felul, în mijlocul intoleranței și persecuțiilor și desigur, în pragul unui nou deceniu al înfruntărilor militare și ideologice. Ce putea fi mai rău decât atât, pe lângă faptul de a avea conștiința inaugurării  unei ere inevitabile a victimelor? Poate să mai ai și un suflet de artist, cu o sensibilitate aparte și, pe deasupra, să mai ai și vederi care să se opună curentului politic influent al epocii. E greu să te pui într-o astfel de postură, să îți imaginezi proporția tragediei trăite de astfel de personaje, să scrii un roman dintr-o asemenea perspectivă și cu toate acestea, iată că Kjell Espmark, membru al Academiei Suedeze și al Comitetului Premiului Nobel pentru literatură s-a încumetat să își asume tocmai o asemenea provocare.

Romanul lui Espmark imaginează lumea văzută de Bela Bartok în vremea fatidicul an 1940, chiar înainte ca celebrul compozitor de origine ungară (să ne amintim însă că localitatea sa de naștere este astăzi pe teritoriul României) să părăsească Europa. Nu avem de a face cu o biografie (ne)romanțată, cu un roman al formării, cu o explorare minuțioasă a făuririi unui geniu de secol XX. În fapt, romanul lui Espmark zăbovește doar asupra câtorva momente din conștiința lui Bartok, din anul de care vorbeam, momente care, în timp real s-ar fi succedat probabil la o viteză aproape inimaginabilă. Spre confortul cititorului, autorul suedez încetinește și desfășoară pe larg aceste momente, astfel că romanul se construiește de fapt ca un fragment al fluxului (sau mai degrabă să spunem fluviului) conștiinței marelui compozitor. Cu alte cuvinte, romanul imaginează un răspuns la întrebarea: ce gândea și ce simțea Bela Bartok în anii triumfului celui de-Al Treilea Reich? Vorbim de un compozitor marginalizat, trecut pe lista neagră a naziștilor, tocmai pentru că a avut curajul să-și exprime deschis vederile antifasciste, un compozitor căruia nu doar că i se refuza invitații la concerte, dar care devine suspect în propria țară, un compozitor al cărui viitor (atât profesional, cât și existențial) atârnă, ca în orice dictatură de bunul plac al autorităților. Acest statut evident că îl întristează  pe Bartok și îl împinge mereu pe marele compozitor să fugă de prezentul cenușiu,  fie spre trecut, fie spre viitor. În acest sens,  o parte din fragmentele romanului detaliază amintiri pline de tandrețe (inițierea în tainele muzicii – momentul în care timidul Bela a învățat că nu ai nevoie de cuvinte ca să te exprimi, momentele de intimitate de pe scenă, întâmplări din viața conjugală etc) sau dimpotrivă, proiectează felul în care Bartok își imaginează viitorul în SUA (un viitor deloc optimist, după cum veți vedea).

Căci da, aflat sub ochiul vigilent al SS-iștilor, lui Bartok nu pare să îi rămână decât soluția emigrării. Dincolo de aceste (in)satisfacții personale asupra cărora protagonistul pare să revină recurent, frământarea profundă a compozitorului ungar rămâne legată de dezrădăcinarea și amnezia amenințătoare care pare să triumfe în Europa. Bătrânul continent este stăpânit de Fiară și de acoliții ei, cei care au redus preocuparea europenilor, prin tortura incertitudinii, la o singură problemă: când să fugi? Nici prea devreme (ca să te mai bucuri, cât mai poți de bucuria căminului și a familiei) dar nici prea târziu (pentru a nu te trezi într-un lagăr de concentrare). Bartok are ce și-ar dori probabil orice dictator: un auz amplificat până la absurd – el poate auzi cortegiile funerare care se îndreaptă spre închsori, patrulele care cer actele la control într-un ritm cadențat și corul strigătelor muribunzilor de pe tot continentul.

Ce pare să fie cel mai revoltător este că, așa cum au făcut romanii cu pământul pe care a fost construită cetatea Cartaginei, această Fiară se străduiește să frece cu sare, de data aceasta nu doar pamantul, ci chiar conștiința popoarelor, astfel încât să nu mai crească nimic, astfel încât oamenii să-și uite tradițiile și trecutul în numele ideologiei rasiale. Pentru întemeietorul etnomuzicologiei, pentru cel care a tezaurizat atâtea cântece tradiționale din spațiul balcanic, crezând cu tărie în valoarea și superioritatea acestor izvoare, pentru cel care a rămas fermecat de tainele trecutului dezvăluite prin muzică, demersul nazist de amputarea rădăcinilor istorice reprezintă cea mai grea lovitură, o dezintegrare a unui veritabil crez artistic.

Din fragmentele de gânduri și simțiri ale lui Bartok, așa cum sunt imaginate de Espmark, se decantează desigur un portret tulburătoar nu doar al unui artist torturat de propriile timpuri, dar și al unei Europe care, în anii 40,  ajunsese să fie nimic altceva decât o… „vorbă goală”. Aparent doar un număr care nu înseamnă nimic (așa cum este Bartok pentru SS-iștii sau membrii Gestapoului care îl supraveghează atent), aparent doar un bătrânel inofensiv și depășit, Bela Bartok dovedește într-adevăr ce înseamnă să fii „49 de kilograme de furie cu o flacără în loc de ochi” –lucru demonstrat de compozitiile sale, compozitii ce au capacitatea de a face chiar și cele mai scorțoase și mai decorate gulere să explodeze de emoție. Undeva în roman, veți avea parte de o scenă superbă, de un duel cât se poate de original,  fără cuvinte, în care muzica supune chiar pe arhitecții ideologiilor menite, la randul lor,  să supună.

 BELA BARTOK CONTRA CELUI DE-AL TREILEA REICH – Kjell Epsmark, Editura Polirom, 2012

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *