M-am întrebat adesea ce ar fi putut căuta un străin la București, chiar în ultimii ani de dinaintea Revoluției din 1989? Dacă elimin categoria personalului diplomatic, a simpatizanților comuniști din alte țări, a turiștilor (nu prea mulți la număr) sau a jurnaliștilor urmărind informații la firul ierbii, nu mai rămân cu cine știe ce motivații. Un englez la București în anul de grație 1989 pare la fel de nelalocul lui precum era cavalerul medieval francez transportat în anii 90, din comedia franceză Les Visiteurs. Și asta pentru că ne aflăm în cei mai negri ani de dictatură ceaușistă, în vremurile în care falimentul comunismului românesc devenea tot mai transparent inclusiv pentru mediul occidental. România nu mai era de ceva vreme acea națiune favorizată, răsfățata Vestului din spatele cortinei de fier. Discursul lui Ceaușescu, total desincronizat cu vremurile aflate în schimbare, nenumăratele abuzuri, proiectele megalomane, viața plină de privațiuni din România erau deja cunoscute și condamnate de mediul occidental. România devenise doar una din bombele cu ceas ce-și aștepta detonarea greu de anticipat.
Tocmai datorită acestui context, mi-a fost destul de greu să înțeleg, până la finalul romanului semnat de Patrick McGuiness, motivația protagonistului său de a ateriza la București, fără să caute plăceri turistice temporare și fără să fie pus pe cronometrarea prăbușirii dictaturii. Să fi fost vorba de prea multă plictiseală vestică, de o curiozitate de a gusta din plictiseala românească (diferența e explicită de la prima pagină a romanului: plictiseala vestică e ca o muzică de lift a vieții ce îți trece pe lângă ureche, în vreme ce plictiseala totalitară este un ciclu constant de tensiune și acalmie)? Să fi fost vorba de o dezrădăcinare profundă, resimțită în țara de origine, acolo unde nimic nu mai pare să-l fi ținut pe protagonist în loc (părinții i-au murit iar cariera sa nu este strălucită)? Să fi fost dornic protagonistul de a se erija de condiția de actor al propriilor timpuri și a-și asuma o condiție a spectatorului? E greu de stabilit și nici romanul nu pare să fie foarte lămuritor în această privință. În fond, avem de a face cu un soi de debut kafkian: personajul se trezește la București, într-un restaurant dubios din jumătatea de capitală luminată a unui stat aflat sub dictatura si se află acolo după ce a obținut o slujbă pentru care nu se înscrisese, după un interviu la care nu s-a prezentat niciodată. Cu adevărat vremuri ireale, pentru profesorul sosit direct de la Londra, la catedra de Limbi Străine a Universității București. El nu este totuși un naiv (deși urmează să fie inițiat în duplicitatea caracteristică vremurilor), ba chiar, datorită parcursului său biografic (într-o familie dezbinată și nefericită) se poate spune că vine cu câteva resurse de suportabilitate a dictaturii, mai ales în ceea ce privește obișnuința de a cerși permisiuni mărunte și a evita radarul răzbunător al autorității.
Sosirea la București are clar trăsăturile unei treceri pe un alt tărâm: cu un avion vechi, pe jumătate gol, cu însoțitoare de zbor desprinse din alte timpuri, pe un aeroport încremenit, cu milițieni care își iau porția de baterii, cafea și țigări la controalele interminabile. Despuiat de ambiții și resurse, aflat oricum în pragul unei depresii, în miezul unei capitale caniculare și prăfuite, protagonistul lui McGuiness este totuși cazat în cele mai bune condiții: într-o vilă din Herăstrău a unui alt fost cadru universitar (cu care protagonistul va constata că are o mulțime de lucruri, din punct de vedere biografic). După ce îl va cunoaște pe Leo, un alt profesor de la universitate, un contrabandist și un specialist al artei „descurcatului” (trasaturi vitale pentru o călăuză prin infernul bucureștean), protagonistul prozatorului englez va descoperi repede cele două dimensiuni disonante ale Bucureștiului: pe de o parte avem capitala fantomatică, cea care se află la vedere: o combinație de Paris și Istanbul, un labirint abrutizant, cu uzine și blocuri trase la indigo, lipsit de orice gratuitate (nu se aud mașini, muzică, nici măcar conversații iar milițienii par să nu păzească nimic), o planetă întunecată a constelației CAER-ului, un oraș care se înmormântează singur în meganecropola Casei Poporului aflată în construcție, cu oameni care stau la cozi și înfruntă mizeria traiului zilnic cu un aer înfrânt. Pe de altă parte, prin intermediul lui Leo (un fel de Gore Pirgu al anilor 80), protagonistul va desoperi Bucureștiul subteran și decadent: Bucureștiul petrecerilor somptuoase, al expozițiilor interzise, frecventate de crema burgheziei supraviețuitoare regimului, în care șampania și mesele copioase sunt la ordinea zilei iar dictatura pare să fie pusă între paranteze. Pendulând permanent între aceste două universuri contradictorii, personajul va avea de furcă exact în locurile lor de intersecție: acolo unde certitudinile asociate celor două lumi devin gri și înșelătoare- acolo unde rudele nomenclaturiștilor și contrabandiștii de încredere își vor dovedi caracterul înșelător, vegheati din umbră de atotputernica Securitate. Iar ca tensiunea să fie deplină, climatul politic tot mai apăsător, din cadrul celor ultime 100 de zile ale lui Ceaușescu va amplifica, desigur, dramatismul evenimentelor. Ce se va alege de englezul sosit la București, prins în relații cu o rețea de fugari, îndrăgostit de fiica unui ministru român și preocupat de viața underground a capitalei vă rămâne să descoperiți.
Romanul lui McGuiness este foarte bine documentat (autorul probabil că a valorificat experiența prima facies pe care a avut-o când a locuit în București): narațiunea este presărată de nenumărate figuri familiare și de evenimente semnficative care au avut loc în 1989 (alterarea ușoară a numelui sau a datelor istorice nu le schimbă caracterul recogonoscibil: poetul Palinescu, scrisoarea celor 5 etc). El se citește , dintr-un anumit punct de vedere și ca o cronică istorică sau ca o lucrare polițistă cu accente absurde – tocmai datorită faptului că cititorul este scufundat complet în tensiunea constitutivă a vremurilor- aceea dintre vânat și vânător (sunt destule personaje care apar și dispar imprevizibil, fără explicații, nimeni nu e sigur de propriul său viitor). Pe de altă parte, meritul cel mai mare al cărții este acela de a evoca magistral atmosfera schizofrenică tipică regimurilor dictatoriale, prin dezvăluirea celor două universuri de care vorbeam: pe de o parte lumea subterană a celor care caută să conserve bunurile distruse și cenzurate, care caută să întrețină, insular, impresia unei libertăți spirituale și materiale și pe de altă parte lumea de zi cu zi, uniformizată, intoxicată cu propagandă, dărâmată de buldozere, supusă capriciilor ideologice. Dramele individuale ale protagoniștilor sunt însă devorate de marea revoluție din iarnă… care nu pare să aducă o eliberare autentică, o reunire deplină a celor două lumi. Concluzia protagonistului in ceea ce priveste situatia postdecembrista a Romaniei este, pe cât de amară, pe atat de autentica si de ilustrativa pentru ultimii 20 de ani: la bordel nou, aceleași curve bătrâne.
ULTIMELE O SUTA DE ZILE – Patrick McGuiness – Editura Polirom, 2012
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.