Dragoste virtuala

20/05/2012

Îmi amintesc, din vremurile în care internetul începea să capete popularitate și la noi în România (eram la vârsta pubertății pe atunci), când foarte mulți contemporani de ai mei dăduseră iama pe zecile de forumuri apărute peste noapte și peste chat-roomurile (să nu mai spun că mIRC-ul era de departe cel mai popular) care devenisera supraaglomerate – toate acestea se întâmplau desigur, înainte de era messenger și facebook. Oamenii se înghesuiau fie să joace trivia, fie să discute vrute și nevrute pe teme interminabile, cu cunoscuți sau necunoscuți. Desigur, privind retrospectiv toată acea frenezie comunicațională s-a dovedit a fi o mare pierdere de vreme și cu toate acestea, ea dădea satisfacții nemaipomenite la momentul respectiv: pentru cei aflați la vârsta pubertății sau adolescenței – forumurile și chat-roomurile erau un mijloc nemaiîntâlnit de a satisface nevoile de aparatenență (printre altele…) –lucru care se intampla pe diferite threaduri (dacă vorbim de forumuri) sau pe diferite canale (dacă vorbim de mIRC). Evident că nu lipsea nici preocuparea relațională… celebra formulă de introducere asl pls (age-sex-location please) era omniprezentă, devenise cap de pod pentru orice conversație (era în fond, singurul mijloc de a pretinde ca știi cu cine stai de vorbă). Pentru foarte mulți care foloseau însă asemenea abordări, spațiul virtual nu părea să fie un mediu autosuficient de întemeiere a unei relații: mIRC-ul sau forumurile erau un mijloc accesibil de a te distra, de a face glume practice  (de genul: ne dăm întâlnire în locul X și te las să aștepți acolo) sau, atunci când erau luate mai în serios, de a pregăti și a facilita întâlnirea față în față.

Conceptul de relație virtuală la acea vreme se dovedea cel puțin anecdotic, cine credea în așa ceva privit drept tare naiv iar asta pentru că, așa cum sugerau mulți pe de o parte oamenii aflați sub protecția anonimatului aveau posibilitatea să-și construiască identități virtuale fictive, prin care să-și compenseze toate neajunsurile și complexele și, pe de altă parte, lipsa apropierii și contactului fizic anulau posibilitatea de a stabili o intimitate deplină și autentică. Altfel spus, cei care se implicau în așa zise relații virtuale, trăiau o fantezie care ar fi putut deveni periculoasă. Ulterior însă, pe măsură ce fenomenul a luat amploare și odată cu apariția primelor povești cu incipit virtual și cu deznodământ real fericit (reprezentat adesea de căsătorie), s-au reconsiderat posibilitatile relațiilor pe internet. În fond, dacă oamenii sunt de bună credință și nu caută cu tot dinadisul să își păcălească partenereul (deși au nenumărate posibilități în acest sens), poveștile de dragoste în spațiul virtual se aseamănă în puncte esențiale cu relațiile față în față: se nasc accidental, în cele mai neobișnuite și banale contexte, presupun, până la o cunoaștere mai profundă, o doză de mistificare și imaginație (pe fondul așteptărilor pe care le dezvoltăm încă de la prima întâlnire – în fond, orice dragoste presupune o doză de virtualitate) și desigur implică nenumărate schimbări de dispoziție. Aceste aspecte sunt ilustrate și în romanul lui Daniel Glattauer, o cronică a unei povești de dragoste exclusiv virtuală, exclusiv compusă din e-mailuri. Emmi și Leo se „întâlnesc” întâmplător, în urma unui mesaj trimis de unul din personaje către o adresă de e-mail greșită… povestea începe aparent deloc promițător, cu un schimb de remarci usturătoare privitoare la competențele de operare a calculatorului ale celor doi protagoniști, însă tocmai caracterul ironic al acestor replici este cel care stârnește mai departe curiozitatea lui Emmi și Leo. Aflată, la debut, într-o fază a începutului perpetuu, în care  protagoniști nu contenesc să tatoneze terenul, să își păstreze un aer misterios, povestea evoluează pe măsură ce Emmi și Leo vor împărtăși ocazional și expeditiv diferite informații personale.

Emmi pare a fi o femeie la vârsta a doua, căsătorită, cu un simț al umorului cât se poate de ascuțit, ale cărei stări de spirit pot fi descifrate după felul în care își construiește mesajul (în manieră fluviu sau pe subpuncte). Leo este un psiholingvist care tocmai a încheiat o relație bolnăvicioasă cu Marlene, un tip educat și rezervat care dovedește în substrat (după câteva pahare de vin), un fond cât se poate de sentimental și de senzual. Fără să aibă în vedere un deznodământ al poveștii, Emmi și Leo continuă să își scrie,  cu pauze mai lungi sau mai scurte, să speculeze pe seama trecutului și prezentului fiecăruia și să acumuleze o tensiune erotică particulară. Deasupra conversațiilor lor plutește desigur amenințarea aparențelor înșelătoare: este Emmi tipa simpatică și stăpână pe sine sau e doar o femeie nefericită în căsnicie care caută o aventură care să o resusciteze? Este Leo tipul agreabil care caută o apropiere după o relație eșuată sau e mai degrabă un om de știință rece care face un studiu pe tema limbajului din mesajele electronice?  Nu lipsesc de altfel nici momentele de desincronizare în relație: Emmi vrea la un moment dat să îl întâlnească în carne și oase pe Leo (deci să anuleze caracterul virtual al relației), în vreme ce pentru Leo Emmi cea imaginară pare să fie o prezență suficientă. Spre ce deznodământ se va îndrepta această poveste atât de contemporană, plină de suișuri și coborâșuri, vă rămâne să descoperiți în deznodământul comico-tragic spre care vă veți îndrepta vertiginos (căci cartea se citește ușor iar dozele de imprevizibil întrețin interesul de lectură).

Așa cum e poate de așteptat, o mare parte a romanului (după cum remarcă și Leo la un moment dat) este compus dintr-o aglomerare de trăncăneală: glume și speculații (multe dintre ele inspirate și amuzante în sine) între doi străini. Pe măsură ce protagoniștii își vor dezvălui vulnerabilitățile și pe măsură ce povestea începe să dobandeasca mize, ludicul replicilor inițiale începe să capete și o oarecare greutate și gravitate care nu devin însă patetice și nici siropoase, atâta timp cât personajele par să își schimbe constant dispozițiile și par să încerce adesea, când au impresia că partenerul de dialog a încălcat o limită (e declarațiilor sau a speculațiilor) să ducă relația înapoi la origini, la momentele de exprimare politicoasă și de adresare la persoana a II-a – tocmai această oscilație permanentă între ludic și serios, între destăinuire și speculație umoristică, oscilatie prezentă pe întreg parcursul romanului, dă senzația unei evoluții particulare a relației – o evolutie în buclă, deloc liniara, posibilă exclusiv în cadrul mediului virtual. De la comportamentul protagoniștilor și până la felul în care e redactat, romanul lui Glattauer explorează printr-o intrigă populară și prin mijloace cât se poate de simple resorturi subtile ale psihologiei unei specii de amor – amorul virtual, o specie in care absenta inocentei este compensata prin surplusul de imaginatie.

DRAGOSTE VIRTUALA – Daniel Glattauer- Editura Trei, 2012

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *