Joia dulce

31/05/2012

Unii scriitori sunt cât se poate de autonomi când vine vorba de propriile lor creații: lucrarea trebuie să fie în primul rând pe placul lor, pentru ca ea să aibă o demnitate. Alți scriitori, dimpotrivă,  sunt mai permeabili la feedback și acceptă, explicit sau nu, sugestii din partea criticilor și chiar  a publicului în ceea ce privește ameliorarea artei narative. Mai sunt și scriitori, ca John Steinbeck, atât de politicoși și de cumsecade, încât caută să respecte până și așteptările propriilor sale personaje, în ceea ce privește construcția unui roman. Se întâmplă chiar în JOIA DULCE, continuarea îndrăgitelor întâmplări de pe Strada Sardinelor. Joia dulce debutează cu un prolog inedit și amuzant, cât se poate de postmodern până la urmă:  personajele din Cannery Row (Strada Sardinelor) comentează despre neajunsurile romanului în care chiar ei sunt protagoniști și  despre propriile așteptări de lectură. Astfel că Mack, liderul găștii de pe strada din Montery, îl înțelege pe autor și nevoia acestuia de a bate câmpii (tipul care scrie mai are și el poftă să o ia razna), dar preferă ca acele cuvinte frumoase amestecate (mai ales descrierile) să fie așezate separat și nu trântite în mijlocul povestirii. Lucru de care Steinbeck, printre altele,  pare să ia aminte.

A trecut ceva vreme de când am discutat, la una din edițiile Clubului de Lectură, despre volumul lui John Steinbeck, Strada Sardinelor. Nu m-am apucat imediat de continuarea sa, Joia dulce. Am lăsat să se aștearnă măcar vreo două luni între cele două narațiuni, pentru a prinde dor de personaje, pentru a mă simți, citind volumul următor, exact ca Doc, biologul marin din prima poveste, întors în Monterey, California, la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ce e drept, lucrurile s-au mai schimbat pe Strada Sardinelor: amfitrioana bordelului Bears Flag a murit, băcanul omniscient Lee Chang și-a vândut prăvălia și a plecat pe vas (n-ai fi crezut ce vise înalte nutrea năstrușnicul chinez), Henri pictorul care trăia alături de soția sa într-un cazan părăsit a părăsit și el orașul. Aerul familiar al străzii și-a păstrat însă vitalitatea, pentru că în locul celor dispăruți au apărut alți protagoniști la fel de plini de culoare: îl avem pe John Blaikey, polițistul prietenos, singurul capabil să despartă o încăierare conjugală, îl avem pe Iosif-Maria, noul comerciant al străzii, născut să învârtă legea pe degete, preocupat de grădini dar și de impresariat muzical și desigur, în scenă intră și Fauna, proaspăta administoare a bordelului, la fel de plin de fete ca întotdeauna.

Cu toate că strada nu pare să fi fost afectată prea mult, în atmosfera ei prietenoasă, așa cum reiese din povestea pe care Mack i-o spune biologului marin întors din război, Doc resimte o nemulțumire fără obiect, față de traiul său pe care nici măcar vechile lui activități nu o pot asurzi. Dacă înainte de război, Doc ducea o viață tihnită, în contemplare și liniște, acum nici berea rece, nici descoperirea animalelor și nici vizita prietenilor nu mai par să îl bucure prea mult (unde mai pui la socoteală că nici cufundarea în muncă nu pare să îl ajute prea mult). Totul se va schimba când pe strada Sardinelor va poposi Suzy, tânăra cu trecut misterios care ajunge în orășelul de la marginea oceanului, doar cu o valiză, cu 85 de cenți  și un ruj în buzunar. Fără să aibă un viitor strălucit de damă (are limba cam ascuțită) la localul lui Fauna, Suzy va face niște valuri în comunitatea din Monterey. Și asta nu pentru că Doc și Suzy se vor îndrăgosti la prima vedere unul de celălalt ci pentru că, în familiara tradiție a bunelor intenții specifice locuitorilor de pe Strada Sardinelor, aceștia se vor gândi să facă o faptă bună și să-l salveze pe Doc de la nefericire, căutând să îi apropie pe cei doi cu orice preț. Iar dacă mai punem la socoteală faptul că Mack și gașca lui nu pot sta departe de bucluc oricum iar previziunile astrologice ale Faunei vor pune foc pe paie cu orice ocazie, avem deja pregătit un bulgăre de evenimente pline de neprevăzut care  vor fi anunțate de acea zi de joi, cât se poate de dulce (o zi în care soarele  aureste totul, mușcatele roșii  înroșesc aerul din jurul lor, iar florile de nemțișor par niște ferestruici deschise spre azuriul cerului).

Respectând recomandările personajelor sale, Steinbeck grupează descrierile în câteva capitole separate și redă farmecul comunităților mici și simple în tușe cât se poate de vii. Fie că ați citit, fie că nu ați citit Strada Sardinelor, vă va fi ușor să urmăriți șirul întâmplărilor (atâta timp cât autorul  explică subtil, prin dialogurile dintre personaje, aproape toate referirile care se fac la acțiunea din celălalt roman). Veți regăsi și în acest roman, într-o abordare cât se poate  de comică și tandră, marile teme pentru care Steinbeck este atât de îndrăgit: felul particular în care micile mărunțișuri cotidiene îi pot apropia, atât de natural, pe oameni În Monterey California, pe o stradă sărăcăcioasă se deschide încă o dată, un univers multicolor.

JOIA DULCE – John Steinbeck, Editura Rao, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *